sensul acelor de ceasornic...

Timpul a luat-o razna. Va spun...nici el nu stie ce mai vrea...cand trece prea repede, cand se misca cu viteza melcului turbat.
In ultimele saptamani, mi s-a parut ca orele s-au transformat in minute, iar minutele in nano-secunde. Totul s-a petrecut cu viteza luminii, nici nu stiam cand ma apucam de ceva, ca ma trezeam ca a venit timpul sa sfarsesc. Dar ieri...Dumnezeule..mi-a jucat timpul o festa cat toate zilele. Urma sa ma intalnesc cu un prieten, venit de departe...si nah, stiam ca este la o conferinta de pe la 9 jumate pana pe la 11 jumate (ma gandeam eu), asa ca am zis sa fac totul in pace si tihna, sa imi aloc destul timp pentru primirea prietenului, ca nu cumva sa ma trezesc ca il vad, il pup, si trebuie sa imi si iau la revedere de la el. Si uite cum s-a dus alexutza mea doar la primele 2 ore la scoala (cand de fapt ma gandeam sa ma duc doar la prima) si pe urma in drum spre doctor ca sa isi ia o scutire pentru ziua respectiva, dar si altele din urma.

Primul lucru ciudat s-a intamplat pe drumul de la liceu catre doctor. Am zis ca fiind atat de frumos afara, n-ar fi o idee rea sa merg prin cismigiu. Buuun...luasem in calcul si cele cateva zeci de minute pe care in mod normal le astept la coada, pana sa intru la doctor si ma incadram perfect. Ma duc eu prin cismigiu, iar in nici jumatate de ora am avut timp sa intru pe o parte, sa holbez ochii la diverse si diversi, sa ies pe o parte pe care nu trebuia, sa imi dau seama ca m-am ratacit oarecum intr-un parc pe care il stiu ca in palma, sa revin pe drumul cel bun, sa mai holbez un pic, sa ies pe unde trebuie, sa stau la toate semafoarele si sa ajung si la policlinica. Hm...ok, asta mi s-a parut un pic ciudat...ca am facut atat de multe intr-un timp atat de scurt. Eh, am trecut peste si am zis ca numai bine, am timp mai mult sa stau la coada, in caz ca mai sunt oameni raciti sau cu diverse probleme. Ajung la doctor, usa era larg deschisa...libera ca pasarea cerului era doctorita mea. M-a invitat sa intru frumos, jap jap in 10 minute m-a expediat. Ookay...ori toate se petreceau prea repede,ori timpul trecea foarte greu. Era cam 10 jumate,iar eu nu mai aveam ce face altceva decat sa imi astept prietenul sa iasa de la conferinta.

Ma duc la universitate, ma asez pe o bancuta, stau...fumez o tigara...mai stau un pic...schimb cateva vorbe cu o tipa care se asezase langa mine...mai stau...si mai stau...si aah..prietenul meu avea telefonul inchis, iar mie incepuse sa-mi para rau ca am plecat de la scoala. Intr-un final, dupa vreo 20 de minute de stat pe bancutza [minute ce mie mi s-au parut supradimensionate la maxim], am zis sa-mi iau o revista si sa ma duc in parculetzul ala de la cartoful infipt pe tzeapa si sa mai pierd vremea un pic. Imi iau revista, ajung la cartof...ma duc in parculetzul ala de langa biserica si ma asez pe o banca la soare [pentru ca singura banca la umbra, era evident ocupata]. Stau eu frumos, citesc, ascult muzica, mananc un mar,mai fumez o tigara...al naibii soare ma incingea ca naiba. Am zis ca ar fi momentul sa mai schimb locatia cand am realizat ca incepusem sa ma bronzez...ma duc sa imi iau ceva de la un minimarket, si plina de spume, cu creierii incinsi la propriu, dupa ce am batut multe stradutze si potecutze all by myself am zis sa o sun pe vara'mea sa vad ce face. O sun, imi zice sa ma duc la ea...ajung acolo, ma descalt..si vaaai..ma suna prietenul meu si imi zice ca tocmai a iesit de la conferinta si ma asteapta pe o bancuta in parculetzul ala de langa cartof. Mrrr...

Ei bine, si de cand m-am intalnit cu prietenul meu, timpul si-a reluat vechile obiceiuri si a inceput sa treaca al naibii de repede. Orele s-au transformat din nou in minute, si minutele in nano-secunde.

Si seara am fost la un concert 15 grade...[cu ocazia asta le fac reclama, spunand ca in fiecare miercuri la 8 jumate-9, in cafe deko va canta trupa asta, alcatuita din niste baieti foaarte nebuni, simpatici si talentati, pe care e posibil sa ii stiti daca sunteti admiratori ai trupei phoenix, intrucat au cantat aproape de fiecare data la concerte de-ale lor in deschidere] iar vremea sa plec acasa si sa ma despart de prietenul pe care cine stie cand o sa il mai vad, a venit mult prea repede.

Cred ca la o singura concluzie se poate ajunge in urma celor scrise. Alaturi de cei dragi, timpul si viata trece extrem de repede, dar lucrul asta te face sa pretuiesti fiecare secunda si sa iti doresti si mai mult...Sa fi singur, e trist, frustrant si enervant...va spun eu ca am patit-o ieri.
Asa ca inchei spunandu-va sa va bucurati de fiecare moment petrecut de cineva drag, in speranta ca voi tine si eu cont de propriul sfat.