Linistea noptii...draga de ea...atat de pasnica si serena...de fiecare data ma indeamna sa scriu...
Doar din boxe se mai aude o melodie...doar melodia unui cantec...versurile sunt alterate de sunetul scos de degetele mele ce se plimba pe tastatura...si e atat de placut.
Am realizat ca sunt o persoana optimista. Si de fapt am realizat ca asta este principala mea calitate. Oricat de suparata as fi intr-un moment anume, exista ceva pe lumea asta care sa ma bine dispuna...sau cineva...depinde de situatie.
Am descoperit ca desi timpul trece extraordinar de repede, daca stii cum, cand si ce sa faci...ai timp pentru tot ce iti propui.
Mi-am dat seama ca uneori fericirea ta...reprezinta nefericirea altora si totusi asta nu e un lucru rau...pentru ca relatia este valabila oricand si invers...fericirea altora poate reprezenta nefericirea ta...si atunci totul se completeaza...pentru ca asa e legea firii...si trebuie sa o accepti...nu trebuie sa fi trist.
Sunt constienta ca intotdeauna se poate mai bine, dar daca te gandesti tot mai mult la asta....chiar incepi sa faci lucrurile mai bine si capeti putere prin propriile ganduri.
Concluzia este...ca mi-era dor sa scriu...un cuvant, 10, 100...mi-era dor sa scriu...mi-era dor sa ma descopar vorbind despre mine insami. Nu mi-e teama sa vorbesc despre ce simt (mai putin cand vine vorba de dragoste...acolo sunt destul de confuza, desi lucrurile tind sa se clarifice) si nu ma feresc sa arat lumii cine sunt...si chiar imi place sa scriu despre ce cred, descopar, vad...sau ce ma preocupa. Imi place sa vorbesc despre mine, si totusi asta nu ma face egoista...Eu o stiu, cu siguranta intelegeti si voi ce vreau sa spun.
Acestea fiind zise...ma simt mai bine :)
Iar acum, pot sa ma duc linistita la somn....noapte buna!
vineri, 31 octombrie 2008
miercuri, 16 iulie 2008
Multumesc
A trecut ceva timp de cand nu am mai asternut niciun cuvant pe pagina asta....
A inceput vacanta, a inceput viata de om major...care, la drept vorbind, nu este atat de diferita de ceea ce traiam pana acum.
Si totusi...referindu-ma la trecerea mea catre lumea celor "fara griji si fara bani" a fost una pe care nu o voi putea uita cu una, cu doua.
Cati dintre voi au avut parte de o petrecere surpriza la implinirea celor 18 anisori? Visul meu de cand eram mica era sa am parte de o petrecere maaare, sa am stransi laolalta toti prietenii si sa fiu in centrul atentiei pentru o noapte. Crescand, am incetat sa mai visez...si din diverse motive nu mai doream ceva fastuos. Ma multumeam doar cu o iesire la o terasa cu cei mai apropiati dintre apropiati. Desi in adancul sufletului mi-as fi dorit ca visul sa mi se implineasca, reusisem sa fiu multumita cu orice mi se putea oferi. Si intradevar, asta am crezut ca voi primi pana in ultimele clipe...dupa ce s-au strans mai intai la mine acasa prietenii de familie si o parte din rudele pe care le invitasem, am plecat impreuna spre terasa unde stiam ca parintii mei inchiriasera niste mese pentru cateva ore. Ajunsi acolo, patroana vine si isi cere scuze ca trebuia sa mai intarzie un pic cu pregatirea meselor pentru ca "niste ciori, din nu stiu ce clan" venisera si nu vroiau sa plece. Printre scuze si fete imbufnate din partea celorlalti, am mers intr-o cladire de langa terasa cu pricina, cladire ce apartinea aceluiasi loc...si a zis ca vom sta acolo cateva minute pana se rezolva problema. Toate luminile erau stinse, locul era neanimat, fiind noapte...si usor usor tipa deschidea cate o lumina si nimic nu parea iesit din comun. Cand am ajuns in localul cel mare, s-au aprins toate luminile, din jur au inceput sa sara baloane si confetti, muzica rasuna cu "am doar 18 ani" in boxe, TOTI PRIETENII mei erau acolo, alaturi de mine, iar minunatii mei parinti isi aruncau priviri complice, cu lacrimi in ochi...fericiti ca fiica lor de 18 ani si-a vazut visul cu ochii.
Nu se poate exprima in cuvinte ce am simtit eu in acele momente...chiar este fizic imposibil...nu am plans, nu am ras...acum nici macar nu realizez ce reactie am avut in secundele alea. Pur si simplu mi se parea ca nimic nu este aievea...Slava cerului ca am avut si un cameraman care a prins toata faza, iar acum astept cu sufletul la gura dvd-ul ca sa vad daca fata mea a exprimat macar jumatate din ce simteam.
Evident ca ce a urmat a fost tipic pentru o petrecere de majorat...fara betii, certuri sau batai, ce-i drept...dar...voie buna, muzica, mancare si bautura din plin...La 6 dimineata, cand am plecat spre casa, nu imi mai simteam picioarele si fiecare particica a corpului era rapusa de oboseala, dar in schimb eram fericita...cea mai fericita.
Un moment ca asta nu este atat de usor de uitat...cu atat mai mult cu cat am realizat ca lumea ma iubeste :) am realizat de asemenea ca am niste parinti minunati...lucru pe care il stiam, dar...mi-a mai fost confirmat, in caz ca aveam vreo urma de indoiala. O spun aici si o voi spune oriunde va fi cazul: IMI ADOR PARINTII....imi ador familia si prietenii...poate ca nu le am pe toate...poate ca nu sunt nici cea mai frumoasa si nici cea mai desteapta, dar cineva a avut grija sa imi ofere o viata lipsita de griji, imbibata cu atat de multa iubire incat nu stiu unde mai poate incapea...iubire din partea celor dragi...si intelegere tot din partea lor.
La aproape 2 saptamani dupa acest "eveniment", vreau sa le multumesc inca o data tuturor celor care au fost partasi la aceasta grozavie...sa le multumesc ca fac parte din viata mea si sa le spun ca ii iubesc din tot sufletul meu si voi face tot ce imi sta in putere sa nu ii dezamagesc niciodata...
Va multumesc, oamenilor...
A inceput vacanta, a inceput viata de om major...care, la drept vorbind, nu este atat de diferita de ceea ce traiam pana acum.
Si totusi...referindu-ma la trecerea mea catre lumea celor "fara griji si fara bani" a fost una pe care nu o voi putea uita cu una, cu doua.
Cati dintre voi au avut parte de o petrecere surpriza la implinirea celor 18 anisori? Visul meu de cand eram mica era sa am parte de o petrecere maaare, sa am stransi laolalta toti prietenii si sa fiu in centrul atentiei pentru o noapte. Crescand, am incetat sa mai visez...si din diverse motive nu mai doream ceva fastuos. Ma multumeam doar cu o iesire la o terasa cu cei mai apropiati dintre apropiati. Desi in adancul sufletului mi-as fi dorit ca visul sa mi se implineasca, reusisem sa fiu multumita cu orice mi se putea oferi. Si intradevar, asta am crezut ca voi primi pana in ultimele clipe...dupa ce s-au strans mai intai la mine acasa prietenii de familie si o parte din rudele pe care le invitasem, am plecat impreuna spre terasa unde stiam ca parintii mei inchiriasera niste mese pentru cateva ore. Ajunsi acolo, patroana vine si isi cere scuze ca trebuia sa mai intarzie un pic cu pregatirea meselor pentru ca "niste ciori, din nu stiu ce clan" venisera si nu vroiau sa plece. Printre scuze si fete imbufnate din partea celorlalti, am mers intr-o cladire de langa terasa cu pricina, cladire ce apartinea aceluiasi loc...si a zis ca vom sta acolo cateva minute pana se rezolva problema. Toate luminile erau stinse, locul era neanimat, fiind noapte...si usor usor tipa deschidea cate o lumina si nimic nu parea iesit din comun. Cand am ajuns in localul cel mare, s-au aprins toate luminile, din jur au inceput sa sara baloane si confetti, muzica rasuna cu "am doar 18 ani" in boxe, TOTI PRIETENII mei erau acolo, alaturi de mine, iar minunatii mei parinti isi aruncau priviri complice, cu lacrimi in ochi...fericiti ca fiica lor de 18 ani si-a vazut visul cu ochii.
Nu se poate exprima in cuvinte ce am simtit eu in acele momente...chiar este fizic imposibil...nu am plans, nu am ras...acum nici macar nu realizez ce reactie am avut in secundele alea. Pur si simplu mi se parea ca nimic nu este aievea...Slava cerului ca am avut si un cameraman care a prins toata faza, iar acum astept cu sufletul la gura dvd-ul ca sa vad daca fata mea a exprimat macar jumatate din ce simteam.
Evident ca ce a urmat a fost tipic pentru o petrecere de majorat...fara betii, certuri sau batai, ce-i drept...dar...voie buna, muzica, mancare si bautura din plin...La 6 dimineata, cand am plecat spre casa, nu imi mai simteam picioarele si fiecare particica a corpului era rapusa de oboseala, dar in schimb eram fericita...cea mai fericita.
Un moment ca asta nu este atat de usor de uitat...cu atat mai mult cu cat am realizat ca lumea ma iubeste :) am realizat de asemenea ca am niste parinti minunati...lucru pe care il stiam, dar...mi-a mai fost confirmat, in caz ca aveam vreo urma de indoiala. O spun aici si o voi spune oriunde va fi cazul: IMI ADOR PARINTII....imi ador familia si prietenii...poate ca nu le am pe toate...poate ca nu sunt nici cea mai frumoasa si nici cea mai desteapta, dar cineva a avut grija sa imi ofere o viata lipsita de griji, imbibata cu atat de multa iubire incat nu stiu unde mai poate incapea...iubire din partea celor dragi...si intelegere tot din partea lor.
La aproape 2 saptamani dupa acest "eveniment", vreau sa le multumesc inca o data tuturor celor care au fost partasi la aceasta grozavie...sa le multumesc ca fac parte din viata mea si sa le spun ca ii iubesc din tot sufletul meu si voi face tot ce imi sta in putere sa nu ii dezamagesc niciodata...
Va multumesc, oamenilor...
joi, 15 mai 2008
sensul acelor de ceasornic...
Timpul a luat-o razna. Va spun...nici el nu stie ce mai vrea...cand trece prea repede, cand se misca cu viteza melcului turbat.
In ultimele saptamani, mi s-a parut ca orele s-au transformat in minute, iar minutele in nano-secunde. Totul s-a petrecut cu viteza luminii, nici nu stiam cand ma apucam de ceva, ca ma trezeam ca a venit timpul sa sfarsesc. Dar ieri...Dumnezeule..mi-a jucat timpul o festa cat toate zilele. Urma sa ma intalnesc cu un prieten, venit de departe...si nah, stiam ca este la o conferinta de pe la 9 jumate pana pe la 11 jumate (ma gandeam eu), asa ca am zis sa fac totul in pace si tihna, sa imi aloc destul timp pentru primirea prietenului, ca nu cumva sa ma trezesc ca il vad, il pup, si trebuie sa imi si iau la revedere de la el. Si uite cum s-a dus alexutza mea doar la primele 2 ore la scoala (cand de fapt ma gandeam sa ma duc doar la prima) si pe urma in drum spre doctor ca sa isi ia o scutire pentru ziua respectiva, dar si altele din urma.
Primul lucru ciudat s-a intamplat pe drumul de la liceu catre doctor. Am zis ca fiind atat de frumos afara, n-ar fi o idee rea sa merg prin cismigiu. Buuun...luasem in calcul si cele cateva zeci de minute pe care in mod normal le astept la coada, pana sa intru la doctor si ma incadram perfect. Ma duc eu prin cismigiu, iar in nici jumatate de ora am avut timp sa intru pe o parte, sa holbez ochii la diverse si diversi, sa ies pe o parte pe care nu trebuia, sa imi dau seama ca m-am ratacit oarecum intr-un parc pe care il stiu ca in palma, sa revin pe drumul cel bun, sa mai holbez un pic, sa ies pe unde trebuie, sa stau la toate semafoarele si sa ajung si la policlinica. Hm...ok, asta mi s-a parut un pic ciudat...ca am facut atat de multe intr-un timp atat de scurt. Eh, am trecut peste si am zis ca numai bine, am timp mai mult sa stau la coada, in caz ca mai sunt oameni raciti sau cu diverse probleme. Ajung la doctor, usa era larg deschisa...libera ca pasarea cerului era doctorita mea. M-a invitat sa intru frumos, jap jap in 10 minute m-a expediat. Ookay...ori toate se petreceau prea repede,ori timpul trecea foarte greu. Era cam 10 jumate,iar eu nu mai aveam ce face altceva decat sa imi astept prietenul sa iasa de la conferinta.
Ma duc la universitate, ma asez pe o bancuta, stau...fumez o tigara...mai stau un pic...schimb cateva vorbe cu o tipa care se asezase langa mine...mai stau...si mai stau...si aah..prietenul meu avea telefonul inchis, iar mie incepuse sa-mi para rau ca am plecat de la scoala. Intr-un final, dupa vreo 20 de minute de stat pe bancutza [minute ce mie mi s-au parut supradimensionate la maxim], am zis sa-mi iau o revista si sa ma duc in parculetzul ala de la cartoful infipt pe tzeapa si sa mai pierd vremea un pic. Imi iau revista, ajung la cartof...ma duc in parculetzul ala de langa biserica si ma asez pe o banca la soare [pentru ca singura banca la umbra, era evident ocupata]. Stau eu frumos, citesc, ascult muzica, mananc un mar,mai fumez o tigara...al naibii soare ma incingea ca naiba. Am zis ca ar fi momentul sa mai schimb locatia cand am realizat ca incepusem sa ma bronzez...ma duc sa imi iau ceva de la un minimarket, si plina de spume, cu creierii incinsi la propriu, dupa ce am batut multe stradutze si potecutze all by myself am zis sa o sun pe vara'mea sa vad ce face. O sun, imi zice sa ma duc la ea...ajung acolo, ma descalt..si vaaai..ma suna prietenul meu si imi zice ca tocmai a iesit de la conferinta si ma asteapta pe o bancuta in parculetzul ala de langa cartof. Mrrr...
Ei bine, si de cand m-am intalnit cu prietenul meu, timpul si-a reluat vechile obiceiuri si a inceput sa treaca al naibii de repede. Orele s-au transformat din nou in minute, si minutele in nano-secunde.
Si seara am fost la un concert 15 grade...[cu ocazia asta le fac reclama, spunand ca in fiecare miercuri la 8 jumate-9, in cafe deko va canta trupa asta, alcatuita din niste baieti foaarte nebuni, simpatici si talentati, pe care e posibil sa ii stiti daca sunteti admiratori ai trupei phoenix, intrucat au cantat aproape de fiecare data la concerte de-ale lor in deschidere] iar vremea sa plec acasa si sa ma despart de prietenul pe care cine stie cand o sa il mai vad, a venit mult prea repede.
Cred ca la o singura concluzie se poate ajunge in urma celor scrise. Alaturi de cei dragi, timpul si viata trece extrem de repede, dar lucrul asta te face sa pretuiesti fiecare secunda si sa iti doresti si mai mult...Sa fi singur, e trist, frustrant si enervant...va spun eu ca am patit-o ieri.
Asa ca inchei spunandu-va sa va bucurati de fiecare moment petrecut de cineva drag, in speranta ca voi tine si eu cont de propriul sfat.
In ultimele saptamani, mi s-a parut ca orele s-au transformat in minute, iar minutele in nano-secunde. Totul s-a petrecut cu viteza luminii, nici nu stiam cand ma apucam de ceva, ca ma trezeam ca a venit timpul sa sfarsesc. Dar ieri...Dumnezeule..mi-a jucat timpul o festa cat toate zilele. Urma sa ma intalnesc cu un prieten, venit de departe...si nah, stiam ca este la o conferinta de pe la 9 jumate pana pe la 11 jumate (ma gandeam eu), asa ca am zis sa fac totul in pace si tihna, sa imi aloc destul timp pentru primirea prietenului, ca nu cumva sa ma trezesc ca il vad, il pup, si trebuie sa imi si iau la revedere de la el. Si uite cum s-a dus alexutza mea doar la primele 2 ore la scoala (cand de fapt ma gandeam sa ma duc doar la prima) si pe urma in drum spre doctor ca sa isi ia o scutire pentru ziua respectiva, dar si altele din urma.
Primul lucru ciudat s-a intamplat pe drumul de la liceu catre doctor. Am zis ca fiind atat de frumos afara, n-ar fi o idee rea sa merg prin cismigiu. Buuun...luasem in calcul si cele cateva zeci de minute pe care in mod normal le astept la coada, pana sa intru la doctor si ma incadram perfect. Ma duc eu prin cismigiu, iar in nici jumatate de ora am avut timp sa intru pe o parte, sa holbez ochii la diverse si diversi, sa ies pe o parte pe care nu trebuia, sa imi dau seama ca m-am ratacit oarecum intr-un parc pe care il stiu ca in palma, sa revin pe drumul cel bun, sa mai holbez un pic, sa ies pe unde trebuie, sa stau la toate semafoarele si sa ajung si la policlinica. Hm...ok, asta mi s-a parut un pic ciudat...ca am facut atat de multe intr-un timp atat de scurt. Eh, am trecut peste si am zis ca numai bine, am timp mai mult sa stau la coada, in caz ca mai sunt oameni raciti sau cu diverse probleme. Ajung la doctor, usa era larg deschisa...libera ca pasarea cerului era doctorita mea. M-a invitat sa intru frumos, jap jap in 10 minute m-a expediat. Ookay...ori toate se petreceau prea repede,ori timpul trecea foarte greu. Era cam 10 jumate,iar eu nu mai aveam ce face altceva decat sa imi astept prietenul sa iasa de la conferinta.
Ma duc la universitate, ma asez pe o bancuta, stau...fumez o tigara...mai stau un pic...schimb cateva vorbe cu o tipa care se asezase langa mine...mai stau...si mai stau...si aah..prietenul meu avea telefonul inchis, iar mie incepuse sa-mi para rau ca am plecat de la scoala. Intr-un final, dupa vreo 20 de minute de stat pe bancutza [minute ce mie mi s-au parut supradimensionate la maxim], am zis sa-mi iau o revista si sa ma duc in parculetzul ala de la cartoful infipt pe tzeapa si sa mai pierd vremea un pic. Imi iau revista, ajung la cartof...ma duc in parculetzul ala de langa biserica si ma asez pe o banca la soare [pentru ca singura banca la umbra, era evident ocupata]. Stau eu frumos, citesc, ascult muzica, mananc un mar,mai fumez o tigara...al naibii soare ma incingea ca naiba. Am zis ca ar fi momentul sa mai schimb locatia cand am realizat ca incepusem sa ma bronzez...ma duc sa imi iau ceva de la un minimarket, si plina de spume, cu creierii incinsi la propriu, dupa ce am batut multe stradutze si potecutze all by myself am zis sa o sun pe vara'mea sa vad ce face. O sun, imi zice sa ma duc la ea...ajung acolo, ma descalt..si vaaai..ma suna prietenul meu si imi zice ca tocmai a iesit de la conferinta si ma asteapta pe o bancuta in parculetzul ala de langa cartof. Mrrr...
Ei bine, si de cand m-am intalnit cu prietenul meu, timpul si-a reluat vechile obiceiuri si a inceput sa treaca al naibii de repede. Orele s-au transformat din nou in minute, si minutele in nano-secunde.
Si seara am fost la un concert 15 grade...[cu ocazia asta le fac reclama, spunand ca in fiecare miercuri la 8 jumate-9, in cafe deko va canta trupa asta, alcatuita din niste baieti foaarte nebuni, simpatici si talentati, pe care e posibil sa ii stiti daca sunteti admiratori ai trupei phoenix, intrucat au cantat aproape de fiecare data la concerte de-ale lor in deschidere] iar vremea sa plec acasa si sa ma despart de prietenul pe care cine stie cand o sa il mai vad, a venit mult prea repede.
Cred ca la o singura concluzie se poate ajunge in urma celor scrise. Alaturi de cei dragi, timpul si viata trece extrem de repede, dar lucrul asta te face sa pretuiesti fiecare secunda si sa iti doresti si mai mult...Sa fi singur, e trist, frustrant si enervant...va spun eu ca am patit-o ieri.
Asa ca inchei spunandu-va sa va bucurati de fiecare moment petrecut de cineva drag, in speranta ca voi tine si eu cont de propriul sfat.
sâmbătă, 3 mai 2008
Niciodata nu ti-am promis o gradina de trandafiri...
„Nu ţi-am promis niciodată o grădină de trandafiri. Nu ţi-am promis niciodată dreptate absolută şi nu ţi-am promis niciodată linişte sau fericire. Eu nu te pot ajuta decât să devii liberă să lupţi cu toate aceste lucruri. Singura realitate pe care ţi-o ofer e lupta şi a fi sănătos înseamnă a fi liber să o accepţi sau nu atâta cât poţi. Nu ţi-am promis niciodată minciuni şi lumea perfectă a grădinii de trandafiri e o minciună”
Tocmai am terminat de citit cartea asta, scrisa de o anume Hannah Green de care nu mai auzisem pana acum....nu stiu ce m-a indemnat sa o aleg din multele altele prezente in colectia colegei de camera a verisoarei mele. Andra, daca o sa citesti vreodata blogul asta, imi cer scuze ca am luat cartea fara sa iti spun, dar efectiv am savurat-o in zilele cat ai fost plecata. Eu stiu care a fost cauza...poate titlul foarte lung la prima vedere "Nu ti-am promis niciodata o gradina de trandafiri"....poate impresia ca nu este o carte atat de buna...lucru care mi-a fost infirmat, normal.
Chestia este ca am citit-o fix si in perioada asta a vietii mele...perioada in care ma confrunt cu atat de multe....si pot spune, nu neaparat ca m-am regasit in ceea ce fata de 16 ani bolanva mintal dezvaluie, dar...apreciez atat de mult puterea ei de a isi face loc in gramada asta sufocata de atatea idei, personalitati, probleme, trairi...aceasta gramada care reprezinta realitatea.
Oamenii in ziua de azi se lupta zilnic cu atat de multe lucruri..si cele mai multe se petrec in interiorul lor...cauzate de exterior, ce-i drept...dar adevaratul bai este in interiorul fiecaruia dintre noi. Ma uit in jur, si vad atat de multa suferinta, sau aparenta unei suferinti la o varsta mult prea frageda. Incerc sa gasesc cauza acestor sentimente care se fac simtite atat de devreme, si parca raman cu atat de multe "de ce"-uri, si atat de putine raspunsuri...si realizez ca odata cu evolutia noastra pe scara tehnologiei si a emanciparii sociale, ne ducem pe apa sambetei in ceea ce priveste moralitatea, etica, capacitatea de ne cunoaste si intelege pe noi insine.
Sunt putine momentele in care ne gandim la ce simtim...ce vrem...ce nu stim, si am vrea sa cunoastem...sunt putine din cauza agitatie ce pune stapanire pe noi zi de zi, dar atunci cand apar momentele astea..ne macina..pe mine una ma macina...si ma fac sa am o alta viziune asupra lumii...si ma fac sa ma intreb tot mai mult, sa ma mir, sa fiu furioasa si speriata totodata...dar sunt doar niste momente...momente spulberate si intrerupte de agitatia vietii de care vorbeam...de fiecare data realizez ca trebuie sa incetez sa mai gandesc ca sa pot sa razbesc...ca sa pot continua lupta asta. Poate ca e putin cam dramatizat ce scriu aici, dar viata chiar e o lupta. De fapt viata e un razboi...presarat de multe lupte. Din unele iesi invingator, din altele...ramane de vazut la sfarsitul vietii daca ai fost sau nu invingator. Pentru ca in fond si la urma urmei, la sfarsit,...atunci cand stii ca nu mai e nimic de facut, nimic care sa atraga consecinte sau schimbari in ceea ce te priveste ca persoana, atunci realizezi daca ai castigat sau nu razboiul. Daca ai reusit sa treci prin viata invingator, sau...nu. Numai ca razboiul asta nu e ca toate celelalte...daca nu esti invingator, nu inseamna neaparat ca ai pierdut. Pentru ca fiecare dintre noi merita felicitat si apreciat pentru simplu fapt ca a trait....constiinta si lucrurile pe care le lasi in urma te fac sa iti dai seama daca ai de ce sa te bucuri la sfarsitul vietii, sau te lasa sa mori cu regretul ca ai fi putut fi altfel...altcineva....
Eh...asta e un post mai ciudatzel. Cred ca e din cauza cartii...pe care o recomand cu cea mai mare caldura celor care au puterea de a vedea dincolo de aparente, celor care sunt capabili sa simta si sa inteleaga ceea ce vrea sa arate cel de langa el, netinand cont de infatisare, varsta, sex sau...orice alta caracterista ce tine de aparenta.
Acum ar fi momentul sa ma apuc de o carte mai vesela, sa ies din starea asta dracoasa ce m-a apucat...am fugit sa vad ce mai gasesc pe aici. Have a nice day, whoever reads this thing!
Tocmai am terminat de citit cartea asta, scrisa de o anume Hannah Green de care nu mai auzisem pana acum....nu stiu ce m-a indemnat sa o aleg din multele altele prezente in colectia colegei de camera a verisoarei mele. Andra, daca o sa citesti vreodata blogul asta, imi cer scuze ca am luat cartea fara sa iti spun, dar efectiv am savurat-o in zilele cat ai fost plecata. Eu stiu care a fost cauza...poate titlul foarte lung la prima vedere "Nu ti-am promis niciodata o gradina de trandafiri"....poate impresia ca nu este o carte atat de buna...lucru care mi-a fost infirmat, normal.
Chestia este ca am citit-o fix si in perioada asta a vietii mele...perioada in care ma confrunt cu atat de multe....si pot spune, nu neaparat ca m-am regasit in ceea ce fata de 16 ani bolanva mintal dezvaluie, dar...apreciez atat de mult puterea ei de a isi face loc in gramada asta sufocata de atatea idei, personalitati, probleme, trairi...aceasta gramada care reprezinta realitatea.
Oamenii in ziua de azi se lupta zilnic cu atat de multe lucruri..si cele mai multe se petrec in interiorul lor...cauzate de exterior, ce-i drept...dar adevaratul bai este in interiorul fiecaruia dintre noi. Ma uit in jur, si vad atat de multa suferinta, sau aparenta unei suferinti la o varsta mult prea frageda. Incerc sa gasesc cauza acestor sentimente care se fac simtite atat de devreme, si parca raman cu atat de multe "de ce"-uri, si atat de putine raspunsuri...si realizez ca odata cu evolutia noastra pe scara tehnologiei si a emanciparii sociale, ne ducem pe apa sambetei in ceea ce priveste moralitatea, etica, capacitatea de ne cunoaste si intelege pe noi insine.
Sunt putine momentele in care ne gandim la ce simtim...ce vrem...ce nu stim, si am vrea sa cunoastem...sunt putine din cauza agitatie ce pune stapanire pe noi zi de zi, dar atunci cand apar momentele astea..ne macina..pe mine una ma macina...si ma fac sa am o alta viziune asupra lumii...si ma fac sa ma intreb tot mai mult, sa ma mir, sa fiu furioasa si speriata totodata...dar sunt doar niste momente...momente spulberate si intrerupte de agitatia vietii de care vorbeam...de fiecare data realizez ca trebuie sa incetez sa mai gandesc ca sa pot sa razbesc...ca sa pot continua lupta asta. Poate ca e putin cam dramatizat ce scriu aici, dar viata chiar e o lupta. De fapt viata e un razboi...presarat de multe lupte. Din unele iesi invingator, din altele...ramane de vazut la sfarsitul vietii daca ai fost sau nu invingator. Pentru ca in fond si la urma urmei, la sfarsit,...atunci cand stii ca nu mai e nimic de facut, nimic care sa atraga consecinte sau schimbari in ceea ce te priveste ca persoana, atunci realizezi daca ai castigat sau nu razboiul. Daca ai reusit sa treci prin viata invingator, sau...nu. Numai ca razboiul asta nu e ca toate celelalte...daca nu esti invingator, nu inseamna neaparat ca ai pierdut. Pentru ca fiecare dintre noi merita felicitat si apreciat pentru simplu fapt ca a trait....constiinta si lucrurile pe care le lasi in urma te fac sa iti dai seama daca ai de ce sa te bucuri la sfarsitul vietii, sau te lasa sa mori cu regretul ca ai fi putut fi altfel...altcineva....
Eh...asta e un post mai ciudatzel. Cred ca e din cauza cartii...pe care o recomand cu cea mai mare caldura celor care au puterea de a vedea dincolo de aparente, celor care sunt capabili sa simta si sa inteleaga ceea ce vrea sa arate cel de langa el, netinand cont de infatisare, varsta, sex sau...orice alta caracterista ce tine de aparenta.
Acum ar fi momentul sa ma apuc de o carte mai vesela, sa ies din starea asta dracoasa ce m-a apucat...am fugit sa vad ce mai gasesc pe aici. Have a nice day, whoever reads this thing!
miercuri, 30 aprilie 2008
1 mai muncitoresc
1 mai....1 mai MUNCITORESC, nu altul...
Nu stiu cum este la voi atmosfera in aceasta faimoasa zi, dar la mine in familie este foarte multa veselie si voie buna. Taica'miu a inceput sa danseze de nebun prin casa, eu m-am luat dupa el si catzelusha dupa noi....tot zmotoceste de zor un elefantzel de plus pe care l-a primit cadou de iepuras.
Zilele trecute mi-au luat interviu aia de la antena 1 si m-au intrebat ce fac de 1 mai. Hm..puteam eu oare sa le raspund ca de 1 mai eu fac meditatii la mate? Am aberat si eu ceva despre gratare, bautura si distractie...ca deh, cam asta face romanul de tot randul.
Multi au plecat la mare - vama veche, 2 mai...altii s-au indreptat catre munte...unii pe la "tzarile" lor...cativa prin alte tzari straine...iar eu...eu tot cu bucurestiul meu am ramas. Trezita de dimineata, savurarea unei cafele facuta la ibric, discutii "inteligente" cu ai mei, postat in fatza calculatorului si citirea diverselor bloguri...Cu tristete realizez ca trebuie sa ma apuc si de treaba...pentru ca de cateva zile bune frec menta aiurea, cu iluzia ca ma apuc de treaba, cu dorinta si speranta necesara...dar fara cheful adecvat. Si acum am dorinta...si acum am speranta ca voi reusi...dar chef sa ma apuc, ioc. As sta cu orele in starea asta de vegetatie, fara sa fac nimic...doar sa ascult muzica, sa scriu, sa citesc...si as iesi si prin oras, dak as avea cu cine...dar nu...stau acasa ca sa traiesc cu senzatia ca am facut un lucru bun nesocializand si cu falsa impresie ca cele doua proiecte pentru sesiunea de comunicari se vor termina [in momentul de fatza de vor si incepe-ca nici macar nu m-am apucat] singure....
O mare turma de romani e acum in drum spre distractie...si parca vreau si eu...si parca imi pare rau ca nu m-am organizat din timp, desi...nu...nu trebuie sa imi para rau...nu am nevoie de un 1 mai ca sa ma simt bine alaturi de prietenii mei...sau? poate chiar e nevoie de un 1 mai...pentru ca in ultima vreme se gasesc atat de putine ocazii in care oamenii se reunesc pentru a se simti bine impreuna...Imi povestea zilele trecute un prieten din ardeal despre un obicei cu specific maghiar, dar care se practica si in zona lor - mersul la "udat". Baietii se inarmeaza cu sticlutze de parfum si pleaca in cautare de fete pe care sa le tzasaie cu diverse arome. De aici se pleaca....pentru a se ajunge intr-un final la o reuniune de vechi prieteni, cu bautura, vorbaraie, si...recunoasterea adevarurilor, mai spunea prietenul meu. E o ocazie buna cu bautura asta sa spui adevarul...ca parca prea suntem satui de atatea minciuni si prefacatorie.Eh...Asta e :) trebuie sa ne conformam realitatii zilelelor noastre.
Pana una alta ma duc sa mai fac ceva total nespecific muncitorescului 1 mai...si..voi incerca sa ma simt bine de una singura.
Pentru voi, romani cu sange de lucratori ce au liber azi, distractie placuta si sa aveti o luna cat mai frumoasa :)
Nu stiu cum este la voi atmosfera in aceasta faimoasa zi, dar la mine in familie este foarte multa veselie si voie buna. Taica'miu a inceput sa danseze de nebun prin casa, eu m-am luat dupa el si catzelusha dupa noi....tot zmotoceste de zor un elefantzel de plus pe care l-a primit cadou de iepuras.
Zilele trecute mi-au luat interviu aia de la antena 1 si m-au intrebat ce fac de 1 mai. Hm..puteam eu oare sa le raspund ca de 1 mai eu fac meditatii la mate? Am aberat si eu ceva despre gratare, bautura si distractie...ca deh, cam asta face romanul de tot randul.
Multi au plecat la mare - vama veche, 2 mai...altii s-au indreptat catre munte...unii pe la "tzarile" lor...cativa prin alte tzari straine...iar eu...eu tot cu bucurestiul meu am ramas. Trezita de dimineata, savurarea unei cafele facuta la ibric, discutii "inteligente" cu ai mei, postat in fatza calculatorului si citirea diverselor bloguri...Cu tristete realizez ca trebuie sa ma apuc si de treaba...pentru ca de cateva zile bune frec menta aiurea, cu iluzia ca ma apuc de treaba, cu dorinta si speranta necesara...dar fara cheful adecvat. Si acum am dorinta...si acum am speranta ca voi reusi...dar chef sa ma apuc, ioc. As sta cu orele in starea asta de vegetatie, fara sa fac nimic...doar sa ascult muzica, sa scriu, sa citesc...si as iesi si prin oras, dak as avea cu cine...dar nu...stau acasa ca sa traiesc cu senzatia ca am facut un lucru bun nesocializand si cu falsa impresie ca cele doua proiecte pentru sesiunea de comunicari se vor termina [in momentul de fatza de vor si incepe-ca nici macar nu m-am apucat] singure....
O mare turma de romani e acum in drum spre distractie...si parca vreau si eu...si parca imi pare rau ca nu m-am organizat din timp, desi...nu...nu trebuie sa imi para rau...nu am nevoie de un 1 mai ca sa ma simt bine alaturi de prietenii mei...sau? poate chiar e nevoie de un 1 mai...pentru ca in ultima vreme se gasesc atat de putine ocazii in care oamenii se reunesc pentru a se simti bine impreuna...Imi povestea zilele trecute un prieten din ardeal despre un obicei cu specific maghiar, dar care se practica si in zona lor - mersul la "udat". Baietii se inarmeaza cu sticlutze de parfum si pleaca in cautare de fete pe care sa le tzasaie cu diverse arome. De aici se pleaca....pentru a se ajunge intr-un final la o reuniune de vechi prieteni, cu bautura, vorbaraie, si...recunoasterea adevarurilor, mai spunea prietenul meu. E o ocazie buna cu bautura asta sa spui adevarul...ca parca prea suntem satui de atatea minciuni si prefacatorie.Eh...Asta e :) trebuie sa ne conformam realitatii zilelelor noastre.
Pana una alta ma duc sa mai fac ceva total nespecific muncitorescului 1 mai...si..voi incerca sa ma simt bine de una singura.
Pentru voi, romani cu sange de lucratori ce au liber azi, distractie placuta si sa aveti o luna cat mai frumoasa :)
miercuri, 23 aprilie 2008
defrisare umana
Ok. Au trecut 6 zile de cand nu am mai scris nimic pe aici. 6 zile in care am avut timp sa stau degeaba, sa plec din bucuresti, sa ma distrez cu fetele, sa imi fac de cap, sa imi invat, sa fiu suparata, sa fiu fericita, sa...toate lucrurile din lume.
Si uite ca azi, cand stiu ca am si eu un cititor - mai mult sau mai putin fidel - cu siguranta, am zis sa mai aberez putin pe aici. Numa' ca de cateva minute tot incerc sa gasesc un subiect, ca sa nu scriu iar o insiruire de chestii anapoda si sa nu iasa un amalgam de ceva-uri. Si tot de cateva minute bune citesc bloguri de care am cam devenit dependenta, ma straduiesc sa nu ii raspund urat lu' taica-miu care efectiv ma seaca cu proasta lui dispozitie care are ca repercursiuni punerea unor intrebari absolut stupide menite sa ma enerveze. Ei bine, way to go, dad...chiar reusesti! si...in tot ciclul asta de lucruri pe care le fac de cateva minute bune intra si asteptarea cosmeticianei care vine sa ma "defriseze".
Buuun..cred ca am gasit subiectul. "Defrisarea umana" - mai exact, epilatul. Cine l-a inventat, nu stiu...de unde a aparut conceptul asta cum ca femeile, pentru a fi atragatoare, trebuie sa aiba inlaturat fiecare firicel de pe mai toata suprafata corpului, nici asta nu stiu. Cert este ca in realitatea zilelor noastre, nu se mai poate trai fara asa ceva. Sau se poate trai, dar in momentul ala esti considerata dizgratioasa, poate chiar din neanderthal si automat esti exclusa din clasa buna si prospera a societatii.
Eu una, ma tot lipsesc de podoaba mea firiceasca de prin clasa a5a, cand am facut prima oara cunostinta cu un aparat de epilat. Dureros moment...un inceput al dracu de greu, ca toate inceputurile de altfel, dar pe mine m-a marcat de'a dreptu' pur si simplu. Isi cumparase o prietena de familie aparatul de mutilat si s-a gandit sa vina cu fetita ei pe la noi si sa ne invete pe amandoua ce inseamna sa ramai fara par. Si ne-a invatat. Si am strans perna in brate, am muscat din ea, mi-au dat lacrimile. Perisorul meu virgin era pentru prima oara smuls din ale sale radacini. Vai, vai, vai..ce durere! Eh...ulterior am descoperit ceara, care desi este tot o metoda dureroasa, este cea mai eficienta pentru firul meu de par sanatos ce nu a fost niciodata combatut de creme, lama sau alte alternative.
[later]
Ei bine, acum este a doua zi dupa ce am scris chestiile de mai sus. Nu am mai apucat sa termin insemnarea pentru ca a venit cosmeticiana si am intrerupt orice alta activitate. M-am dus la "defrisat". Am zis totusi sa termin de scris postul asta, pentru ca s-a salvat bietul de el in schite.
Mda...am suferit si ieri cum am suferit si alta data si cum multe alte femei (dar si unii barbati) sufera in fiecare zi atunci cand au parte de acest dureros tratament. Si, ca de fiecare data cand te afli la ananghie, incerci sa faci haz de necaz, am facut si eu, ca deh...Si uite asa in timp ce eram in plina depilare, am inceput sa injur toti mosii si stramosii care au inventat aceasta activitate si am inceput sa aberez despre ce ar fi fost daca nu ar fi existat moda asta a picioarelor fine si stralucitoare. Ei bine, atunci ar fi existat sampoane pentru parul de pe picioare...poate chiar diferite coafuri pentru acesta. Femeia care avea cel mai mult si mai sanatos par de pe picioare [si nu numai] ar fi fost cea mai apreciata, mediatizata, recunoscuta si ar fi fost diva tuturor.
Eee...dar uite ca nu e asa. Traim in secolul XXI, si...chiar daca ne chinuim noi putin, revenim la vorba din popor: sufera baba la frumusete....ca parca da asa bine cand vezi un piciorus frumos, catifelat fara alte "accesorii naturale" care sa il impodobeasca.
Cam atat pentru postul asta dedicat defrisarii umane...am in fata acum o crema "Lotiune de corp Orez&Lotus" - piele fina si stralucitor de frumoasa...ma duc sa ma dau cu ea, ca sa fiu glamorous si shiny.
Buh-bye!
Si uite ca azi, cand stiu ca am si eu un cititor - mai mult sau mai putin fidel - cu siguranta, am zis sa mai aberez putin pe aici. Numa' ca de cateva minute tot incerc sa gasesc un subiect, ca sa nu scriu iar o insiruire de chestii anapoda si sa nu iasa un amalgam de ceva-uri. Si tot de cateva minute bune citesc bloguri de care am cam devenit dependenta, ma straduiesc sa nu ii raspund urat lu' taica-miu care efectiv ma seaca cu proasta lui dispozitie care are ca repercursiuni punerea unor intrebari absolut stupide menite sa ma enerveze. Ei bine, way to go, dad...chiar reusesti! si...in tot ciclul asta de lucruri pe care le fac de cateva minute bune intra si asteptarea cosmeticianei care vine sa ma "defriseze".
Buuun..cred ca am gasit subiectul. "Defrisarea umana" - mai exact, epilatul. Cine l-a inventat, nu stiu...de unde a aparut conceptul asta cum ca femeile, pentru a fi atragatoare, trebuie sa aiba inlaturat fiecare firicel de pe mai toata suprafata corpului, nici asta nu stiu. Cert este ca in realitatea zilelor noastre, nu se mai poate trai fara asa ceva. Sau se poate trai, dar in momentul ala esti considerata dizgratioasa, poate chiar din neanderthal si automat esti exclusa din clasa buna si prospera a societatii.
Eu una, ma tot lipsesc de podoaba mea firiceasca de prin clasa a5a, cand am facut prima oara cunostinta cu un aparat de epilat. Dureros moment...un inceput al dracu de greu, ca toate inceputurile de altfel, dar pe mine m-a marcat de'a dreptu' pur si simplu. Isi cumparase o prietena de familie aparatul de mutilat si s-a gandit sa vina cu fetita ei pe la noi si sa ne invete pe amandoua ce inseamna sa ramai fara par. Si ne-a invatat. Si am strans perna in brate, am muscat din ea, mi-au dat lacrimile. Perisorul meu virgin era pentru prima oara smuls din ale sale radacini. Vai, vai, vai..ce durere! Eh...ulterior am descoperit ceara, care desi este tot o metoda dureroasa, este cea mai eficienta pentru firul meu de par sanatos ce nu a fost niciodata combatut de creme, lama sau alte alternative.
[later]
Ei bine, acum este a doua zi dupa ce am scris chestiile de mai sus. Nu am mai apucat sa termin insemnarea pentru ca a venit cosmeticiana si am intrerupt orice alta activitate. M-am dus la "defrisat". Am zis totusi sa termin de scris postul asta, pentru ca s-a salvat bietul de el in schite.
Mda...am suferit si ieri cum am suferit si alta data si cum multe alte femei (dar si unii barbati) sufera in fiecare zi atunci cand au parte de acest dureros tratament. Si, ca de fiecare data cand te afli la ananghie, incerci sa faci haz de necaz, am facut si eu, ca deh...Si uite asa in timp ce eram in plina depilare, am inceput sa injur toti mosii si stramosii care au inventat aceasta activitate si am inceput sa aberez despre ce ar fi fost daca nu ar fi existat moda asta a picioarelor fine si stralucitoare. Ei bine, atunci ar fi existat sampoane pentru parul de pe picioare...poate chiar diferite coafuri pentru acesta. Femeia care avea cel mai mult si mai sanatos par de pe picioare [si nu numai] ar fi fost cea mai apreciata, mediatizata, recunoscuta si ar fi fost diva tuturor.
Eee...dar uite ca nu e asa. Traim in secolul XXI, si...chiar daca ne chinuim noi putin, revenim la vorba din popor: sufera baba la frumusete....ca parca da asa bine cand vezi un piciorus frumos, catifelat fara alte "accesorii naturale" care sa il impodobeasca.
Cam atat pentru postul asta dedicat defrisarii umane...am in fata acum o crema "Lotiune de corp Orez&Lotus" - piele fina si stralucitor de frumoasa...ma duc sa ma dau cu ea, ca sa fiu glamorous si shiny.
Buh-bye!
luni, 14 aprilie 2008
lenea e peste tot...
Unde esti tu draga chef? De ce m-ai lasat singura...de ce m-ai abandonat? De ce ai trimis-o pe doamna lene pe capul meu?Stiai ca atunci cand vine, se intinde la vorba si nu vrea sa mai plece?
Oooof....caietele zac pe birou, pixul l-am desfacut, capacul zace undeva prin stanga iar pixul ceva mai la dreapta...si degeaba...ma uit pe geam, vad stropii de ploaie cum incep sa curga din ce in ce mai repede si mai apasator, si clar ma apuca deprimarea.
Si e o deprimare puturoasa...nu ma gandesc la zile negre si nici la amintiri frumoase...ma gandesc la ce o sa urmeze...si as vrea atat de mult, sa stau ore intregi cu ochii pe pereti, sa visez, sa imi imaginez...nu mai am rabdare!! Vreau sa vina mai repede, si totusi simt nevoia sa trag de timp cat mai mult...pentru ca nu vreau sa se termine anii astia :(
Cred ca cea mai mare frica a mea este sa imbatranesc. Si cred ca de fapt asta e frica tuturor...desi sunt momente in care iti doresti ca viata sa ti se termine, simti ca nu mai ai niciun rost, ca nimic nu iti mai merge bine si ca toate se intorc impotriva ta, tot reusesti sa treci peste momentele acelea si realizezi ca nu vrei sa se termine nimic. Si ca esti mereu la un continuu inceput. Se termina copilaria, incepe adolescenta. Se termina adolescenta, incepe maturitatea. Se termina maturitatea, incepe sclerozeala. Se termina sclerozalea, incepe batranetea. Odata cu batranetea vine si resemnarea. Se termina batranetea...incepe sfarsitul...care dureaza o eternitate. Si poate te intrebi ce rost mai are? Daca toate se termina..? Pai cred ca tocmai asta e rostul...incep si se termina. Acum depinde de fiecare dintre noi ce facem pe drumul dintre cele doua extremitati si daca reusim sa finisam totul cu bine.
Mmm...s-a oprit ploaia. M-a ascultat, draga de ea. Stiu ca o sa se intoarca...doar e incapatanata.
Poate ca ar trebui sa dau lenea afara pe usa...ce atata rasfat pe capul ei? Ma duc la treaba..pentru ca trebuie sa termin cu bine ce nici macar nu am inceput.
Pa-pa, lene!
Oooof....caietele zac pe birou, pixul l-am desfacut, capacul zace undeva prin stanga iar pixul ceva mai la dreapta...si degeaba...ma uit pe geam, vad stropii de ploaie cum incep sa curga din ce in ce mai repede si mai apasator, si clar ma apuca deprimarea.
Si e o deprimare puturoasa...nu ma gandesc la zile negre si nici la amintiri frumoase...ma gandesc la ce o sa urmeze...si as vrea atat de mult, sa stau ore intregi cu ochii pe pereti, sa visez, sa imi imaginez...nu mai am rabdare!! Vreau sa vina mai repede, si totusi simt nevoia sa trag de timp cat mai mult...pentru ca nu vreau sa se termine anii astia :(
Cred ca cea mai mare frica a mea este sa imbatranesc. Si cred ca de fapt asta e frica tuturor...desi sunt momente in care iti doresti ca viata sa ti se termine, simti ca nu mai ai niciun rost, ca nimic nu iti mai merge bine si ca toate se intorc impotriva ta, tot reusesti sa treci peste momentele acelea si realizezi ca nu vrei sa se termine nimic. Si ca esti mereu la un continuu inceput. Se termina copilaria, incepe adolescenta. Se termina adolescenta, incepe maturitatea. Se termina maturitatea, incepe sclerozeala. Se termina sclerozalea, incepe batranetea. Odata cu batranetea vine si resemnarea. Se termina batranetea...incepe sfarsitul...care dureaza o eternitate. Si poate te intrebi ce rost mai are? Daca toate se termina..? Pai cred ca tocmai asta e rostul...incep si se termina. Acum depinde de fiecare dintre noi ce facem pe drumul dintre cele doua extremitati si daca reusim sa finisam totul cu bine.
Mmm...s-a oprit ploaia. M-a ascultat, draga de ea. Stiu ca o sa se intoarca...doar e incapatanata.
Poate ca ar trebui sa dau lenea afara pe usa...ce atata rasfat pe capul ei? Ma duc la treaba..pentru ca trebuie sa termin cu bine ce nici macar nu am inceput.
Pa-pa, lene!
miercuri, 9 aprilie 2008
just another day in paradise :X
10 aprilie 2008. Hm....a fost o noapte nebuna. Iar acum este o dimineata dementa, o dimineata in care eu stau la calculatorul lu' teo, scriu pe blog, ea isi face tema la mate in bucatarie...iar noi doua impreuna, chiulim. De ce? Pentru ca a fost o noapte nebuna...clar...si acum nu mai suntem in stare de nimic.
Tin minte ca pe la inceputul semestrului II eram foarte pornita sa invat, chiar mi-am luat cativa de 10 in perioada aia, datorita sarguintei mele, numa' ca...nu m-a tinut mult. Cum a dat un pic soarele si floricelele au inceput sa apara, mintea mea a inceput si ea sa zboare prin alte parti, care numai catre scoala nu sunt directionate. Si nu stiu daca sa imi para rau, daca sa nu...in fond si la urma urmei cate vieti avem? Ok..nu e ca si cum nu as face chiar nimic in privinta scolii...doar ca si sistemul e de vina. Daca profii nu vin la ore, eu de ce as veni? Daca ei nu ne asculta, eu de ce as invata? Mmmm...mai e atat de putin din liceu si ma gandesc cu groaza la clipele in care tot ce traiesc acum vor fi doar niste amintiri...cele mai frumoase amintiri. Deja ma apuca tristetea cand ma gandesc cat de nostalgica voi fi peste nici 2 ani...
Ca sa nu ma apuce tristetea de tot, am inceput sa observ camera colegutzei mele. I-a iesit chiar mishto. Un lila cald predomina...peretii...aaa..ia uite peretii....2 sunt lila, doi sunt albi. Si se vede chiar fain. Perdelutza, cu dungi rare pe ea, acelasi lila dar in nuante diferite una cate una. Iiiii..si ia uite ce are pe pervaz, 2 maimutzoi...si multe lumanarele...ce culoare? mov! haha...iar intr-un coltz al camerei, la vedere in orice caz, e poza noastra inconjurata de toate cadourile de la mine :x. Sistemul audio, televizorul, patul ravasit, haine si ghiozdane aruncate...eee....sunt si ele pe aici...dovada noptii care tocmai a trecut.
E frumos sa ai prieteni...e frumos sa iti faci de cap cu ei, iar a doua zi sa trageti cat puteti ca sa faceti curat ca sa nu observe parintii ce odrasle demente au.
Cam atat...e frumos sa fi tanar :)
Tin minte ca pe la inceputul semestrului II eram foarte pornita sa invat, chiar mi-am luat cativa de 10 in perioada aia, datorita sarguintei mele, numa' ca...nu m-a tinut mult. Cum a dat un pic soarele si floricelele au inceput sa apara, mintea mea a inceput si ea sa zboare prin alte parti, care numai catre scoala nu sunt directionate. Si nu stiu daca sa imi para rau, daca sa nu...in fond si la urma urmei cate vieti avem? Ok..nu e ca si cum nu as face chiar nimic in privinta scolii...doar ca si sistemul e de vina. Daca profii nu vin la ore, eu de ce as veni? Daca ei nu ne asculta, eu de ce as invata? Mmmm...mai e atat de putin din liceu si ma gandesc cu groaza la clipele in care tot ce traiesc acum vor fi doar niste amintiri...cele mai frumoase amintiri. Deja ma apuca tristetea cand ma gandesc cat de nostalgica voi fi peste nici 2 ani...
Ca sa nu ma apuce tristetea de tot, am inceput sa observ camera colegutzei mele. I-a iesit chiar mishto. Un lila cald predomina...peretii...aaa..ia uite peretii....2 sunt lila, doi sunt albi. Si se vede chiar fain. Perdelutza, cu dungi rare pe ea, acelasi lila dar in nuante diferite una cate una. Iiiii..si ia uite ce are pe pervaz, 2 maimutzoi...si multe lumanarele...ce culoare? mov! haha...iar intr-un coltz al camerei, la vedere in orice caz, e poza noastra inconjurata de toate cadourile de la mine :x. Sistemul audio, televizorul, patul ravasit, haine si ghiozdane aruncate...eee....sunt si ele pe aici...dovada noptii care tocmai a trecut.
E frumos sa ai prieteni...e frumos sa iti faci de cap cu ei, iar a doua zi sa trageti cat puteti ca sa faceti curat ca sa nu observe parintii ce odrasle demente au.
Cam atat...e frumos sa fi tanar :)
luni, 7 aprilie 2008
indicatii in metrou
Nici nu am venit bine de la scoala si trebuie sa plec iar. suuuuper! am apucat sa imi fac ceva d'ale gurii, sa spal vasele, sa deschid calculatorul, sa citesc cateva bloguri si sa ma apuc un pic de scris,ca doar mai am fix 32 de minute pana plec. Unde? La germanaa...cursurile mele...dragele de ele. Nu a mai fost de o saptamana si ceva, ca deh s-a intamplat toata treaba cu summit-ul, intre timp a mai venit si sfarsitul celui de-al doilea modul, respectiv inceputul celui de-al treilea - pe care,apropo, azi mi-am amintit ca am uitat sa il platesc...thank god ca se mai poate plati pana pe 11. Nu stiu ce ma agit eu atat cu germana asta...simplul fapt ca imi place in primul rand ideea de a sti germana,si in al doilea rand speranta mea de a face masterul acolo,cred ca ma fac sa gandesc ca merita sa ma duc in fiecare luni si miercuri timp de 1 ora si jumate' sa ascult,sa vorbesc in limba lui goethe...poate ca daca as deschide cartile si caietele alea si in pretiosul meu timp liber, POATE ca atunci as reusi sa memorez ceva mai mult decat "hallo! meine name ist alexutza. ich wohne in romania" eh..dak stau sa ma gandesc, stiu mai multe...doar ca pe multe stiu doar sa le pronunt, nu sa le si scriu. Nevermind.
In alta ordine de idei, azi - in metrou, am realizat ca nu voi putea fi niciodata profesoara. Si cum de am ajuns la concluzia asta? Pai...in timp ce o ascultam pe o tanti vorbind la telefon cu un nene, probabil, care incerca sa ii explice cum sa ajunga intr-un anume loc, un punct de reper fiind gara Filaret (gara pe care biata femeie nu stiu daca a gasit-o deoarece, desi era imbracata respectabil, se vedea ca nu e din bucuresti intrucat tot repeta: da da, am inteles FIRARET..aa..da da..gata acum am inteles FIARET...s.a.m.d.).
Buun..asadar, in timp ce o ascultam eu pe tanti asta care tot primea indicatii, mi-a trecut prin mine incapacitatea mea de a indruma pe cineva undeva pe cea mai scurta cale posibila. Nu imi iese...niciodata...tot timpul am tendinta de a da mai multe detalii decat este nevoie, plus ca atunci cand stiu si chiar vreau sa ajut, incep sa vorbesc repede si dat fiind faptul ca sunt peltica - va dati seama ce iese.
Iar atunci, nu stiu cum si de ce, mi-a trecut prin cap cum ca un profesor ar trebui sa fie in stare sa dea indicatii intrucat un profesor ar trebui sa stie sa vorbeasca cat mai pe scurt, sa sintetizeze lucrurile despre care doreste sa povesteasca sau pe care vrea sa le predea. si atunci mi-au venit prin minte diferiti profesori pe care i-am avut de-a lungul anilor si incercam sa mi-i imaginez dand indicatii cuiva si...chiar eram foarte prinsa in gandurile mele, cand prin nu stiu ce minune am reusit sa vad Piata Sudului scris mare pe peretele ala de pe peron si grabita mi-am facut loc sa cobor.
Si tot ce gandeam in momentele alea era ca...nu voi putea fi niciodata un bun profesor, pentru ca...nu stiu sa dau indicatii.
Hm...ciudate rau conexiunile astea pe care creierul le face involuntar si inconstient...acum de exemplu mi-a venit in minte plaja din bulgaria...si NU ma intrebati de ce..pentru ca NU stiu.
S-a facut timpul sa plec la germana...haha...iar merg cu metroul...oare ce meserie voi descoperi ca nu o pot avea? I'll let you know :)
In alta ordine de idei, azi - in metrou, am realizat ca nu voi putea fi niciodata profesoara. Si cum de am ajuns la concluzia asta? Pai...in timp ce o ascultam pe o tanti vorbind la telefon cu un nene, probabil, care incerca sa ii explice cum sa ajunga intr-un anume loc, un punct de reper fiind gara Filaret (gara pe care biata femeie nu stiu daca a gasit-o deoarece, desi era imbracata respectabil, se vedea ca nu e din bucuresti intrucat tot repeta: da da, am inteles FIRARET..aa..da da..gata acum am inteles FIARET...s.a.m.d.).
Buun..asadar, in timp ce o ascultam eu pe tanti asta care tot primea indicatii, mi-a trecut prin mine incapacitatea mea de a indruma pe cineva undeva pe cea mai scurta cale posibila. Nu imi iese...niciodata...tot timpul am tendinta de a da mai multe detalii decat este nevoie, plus ca atunci cand stiu si chiar vreau sa ajut, incep sa vorbesc repede si dat fiind faptul ca sunt peltica - va dati seama ce iese.
Iar atunci, nu stiu cum si de ce, mi-a trecut prin cap cum ca un profesor ar trebui sa fie in stare sa dea indicatii intrucat un profesor ar trebui sa stie sa vorbeasca cat mai pe scurt, sa sintetizeze lucrurile despre care doreste sa povesteasca sau pe care vrea sa le predea. si atunci mi-au venit prin minte diferiti profesori pe care i-am avut de-a lungul anilor si incercam sa mi-i imaginez dand indicatii cuiva si...chiar eram foarte prinsa in gandurile mele, cand prin nu stiu ce minune am reusit sa vad Piata Sudului scris mare pe peretele ala de pe peron si grabita mi-am facut loc sa cobor.
Si tot ce gandeam in momentele alea era ca...nu voi putea fi niciodata un bun profesor, pentru ca...nu stiu sa dau indicatii.
Hm...ciudate rau conexiunile astea pe care creierul le face involuntar si inconstient...acum de exemplu mi-a venit in minte plaja din bulgaria...si NU ma intrebati de ce..pentru ca NU stiu.
S-a facut timpul sa plec la germana...haha...iar merg cu metroul...oare ce meserie voi descoperi ca nu o pot avea? I'll let you know :)
duminică, 6 aprilie 2008
viata bate filmul..sau...filmul bate viata?
Ok. Deci nu am mai avut rabdare de ceva vreme sa ma uit la un film intreg. Dar weekendul asta am fost a movie freak once again. Si nu imi pare rau. Stiu ca uitatul la televizor, statul cu ochii in calculator, folosirea microundelor, a fierbatorului de cafea, etc dauneaza mediului si duce la incalzirea globala, pentru ca mai nou asta ne avertizeaza toate revistele de moda such as cosmo, glamour, etc. Everyone's got wild, everyone's got green.
Eu nu sunt prea ecologista, desi as vrea sa fiu. Dar sa ma uit la filme mi s-a parut cel mai cul lucru ever weekendul asta. Pentru ca te mai detasezi un pic de realitate si vezi viata americanilor alora prosti, vezi viata cum ar trebui sa fie sau cum nu ar trebui sa fie, te gandesti ca ai vrea sa schimbi ceva ca sa "fit in" even though you are an outsider, dar pacat ca lucrurile raman doar in stadiul de gandit.
Nu pot sa imi dau seama din ce categorie fac parte. Dork, popular one, freak, dunno...sunt cate un pi c din fiecare. Dar viata in filme e atat de...bine definita. Fiecare e cu fiecare, toti lupta pentru categoria din care fac parte pentru ca intr-un final sa se reuneasca toti si sa ajunga la world peace.
Astfel de filme ma bine dispun, ma fac sa rad, ma fac sa imi dau seama ca in the real life nu putem fi asa no matter what.
Zi de zi ne luptam cu temerile noastre, cu principii si limite, cu restrictii...ne gandim cum sa facem lucrurile sa fie bine, poate unii dintre noi se gandesc cum sa ma actioneze ca sa fie impotriva sistemului si sa fie in centrul atentiei atunci cand se revolta si isi impun punctul de vedere prin metode inedite.
Nu stiu exact ce vreau sa scriu aici. nu stiu ce vreau sa scot in evidenta. Simt si eu nevoia sa ma exprim...si o fac in scris.
Sunt atat de constienta ca perioada asta este cea mai frumoasa, dar si cea mai ciudata prin care noi - adolescentii trecem. Si stiu ca este un cliseu, but is just real. Toti ne confruntam cu atatea probleme de personalitate, incercam sa descoperim cine suntem, cine vrem sa fim...ce ne dorim de la viata...carui grup vrem sa apartinem. Si avem sute de intrebari la care desi primim raspuns, tot nu le intelegem...iar multe raman fara raspuns.
Eu una sar dintr-o extrema in alta pe zi ce trece. Vreau sa fiu altcineva in fiecare zi, vreau sa apartin oricarui grup, chiar vreau sa get along with everybody, numai ca...stiu ca nu se poate. Si poate ca asta ma face sa gandesc atat de mult, sa actionez atat de putin...
Zilele astea chiar am realizat ca nu am avut niciodata o cearta adevarata cu cineva, in afara de parintii mei..cu care e normal sa ai astfel de certuri. Intotdeauna am lasat de la mine, am stiut sa aplanez conflictul, am cautat sa nu dau nastere la contradictii doar ca sa fie totul bine. Si ce am avut de castigat din asta? Ok, sunt placuta de toti [cel putin aparent] dar pe zi ce trece sunt tot mai confunza in ceea ce priveste scopul meu in viata, ce doresc sa fiu, sa fac, sa nu fac..
Mdea...is a pretty bulshit. I'll go and grab a snack...tre sa parasesc blogul si lumea in care m-am conectat coz real life is coming through....m-a sunat o prietena ca vine pe la mine..o prietena de la care nu mai stiu ce vreau, si nici ea nu stiu ce vrea de la mine..incercam doar sa mentinem prietenia vie...pentru ce? nu stiu...pentru cine? nu stiu..pentru noi i guess...sa avem senzatia ca we live between friends, desi asta nu ne face viata mai buna...din contra, o complica tot mai mult...
Funny day...funny thoughts...sunt curioasa ce o sa imi treaca prin minte peste cateva ore. I'll let you know :)
Eu nu sunt prea ecologista, desi as vrea sa fiu. Dar sa ma uit la filme mi s-a parut cel mai cul lucru ever weekendul asta. Pentru ca te mai detasezi un pic de realitate si vezi viata americanilor alora prosti, vezi viata cum ar trebui sa fie sau cum nu ar trebui sa fie, te gandesti ca ai vrea sa schimbi ceva ca sa "fit in" even though you are an outsider, dar pacat ca lucrurile raman doar in stadiul de gandit.
Nu pot sa imi dau seama din ce categorie fac parte. Dork, popular one, freak, dunno...sunt cate un pi c din fiecare. Dar viata in filme e atat de...bine definita. Fiecare e cu fiecare, toti lupta pentru categoria din care fac parte pentru ca intr-un final sa se reuneasca toti si sa ajunga la world peace.
Astfel de filme ma bine dispun, ma fac sa rad, ma fac sa imi dau seama ca in the real life nu putem fi asa no matter what.
Zi de zi ne luptam cu temerile noastre, cu principii si limite, cu restrictii...ne gandim cum sa facem lucrurile sa fie bine, poate unii dintre noi se gandesc cum sa ma actioneze ca sa fie impotriva sistemului si sa fie in centrul atentiei atunci cand se revolta si isi impun punctul de vedere prin metode inedite.
Nu stiu exact ce vreau sa scriu aici. nu stiu ce vreau sa scot in evidenta. Simt si eu nevoia sa ma exprim...si o fac in scris.
Sunt atat de constienta ca perioada asta este cea mai frumoasa, dar si cea mai ciudata prin care noi - adolescentii trecem. Si stiu ca este un cliseu, but is just real. Toti ne confruntam cu atatea probleme de personalitate, incercam sa descoperim cine suntem, cine vrem sa fim...ce ne dorim de la viata...carui grup vrem sa apartinem. Si avem sute de intrebari la care desi primim raspuns, tot nu le intelegem...iar multe raman fara raspuns.
Eu una sar dintr-o extrema in alta pe zi ce trece. Vreau sa fiu altcineva in fiecare zi, vreau sa apartin oricarui grup, chiar vreau sa get along with everybody, numai ca...stiu ca nu se poate. Si poate ca asta ma face sa gandesc atat de mult, sa actionez atat de putin...
Zilele astea chiar am realizat ca nu am avut niciodata o cearta adevarata cu cineva, in afara de parintii mei..cu care e normal sa ai astfel de certuri. Intotdeauna am lasat de la mine, am stiut sa aplanez conflictul, am cautat sa nu dau nastere la contradictii doar ca sa fie totul bine. Si ce am avut de castigat din asta? Ok, sunt placuta de toti [cel putin aparent] dar pe zi ce trece sunt tot mai confunza in ceea ce priveste scopul meu in viata, ce doresc sa fiu, sa fac, sa nu fac..
Mdea...is a pretty bulshit. I'll go and grab a snack...tre sa parasesc blogul si lumea in care m-am conectat coz real life is coming through....m-a sunat o prietena ca vine pe la mine..o prietena de la care nu mai stiu ce vreau, si nici ea nu stiu ce vrea de la mine..incercam doar sa mentinem prietenia vie...pentru ce? nu stiu...pentru cine? nu stiu..pentru noi i guess...sa avem senzatia ca we live between friends, desi asta nu ne face viata mai buna...din contra, o complica tot mai mult...
Funny day...funny thoughts...sunt curioasa ce o sa imi treaca prin minte peste cateva ore. I'll let you know :)
joi, 3 aprilie 2008
summit fericit!!
Gata. Mi s-a indeplinit dorinta. Mami a plecat la tzara, tati e la munca, eu sunt singura acasa...eu lady, dezordinea pe care trebuie sa o ordonez si carnitza pe care trebuie sa i-o fac lu' lady.
Nu am de prea multe ori ocazia sa fiu singura atat de mult timp si ma incearca un sentiment de libertate, dar totodata si unul de responsabilitate, pentru ca orice as face vreau sa demonstrez ca sunt capabila si sa nu-i dezamagesc. Hm...o sa iasa,TREBUIE sa imi iasa.
Bun. After all, nu a fost chiar asa de ratata saptamana asta. Si nici pe viitor nu se anunta a fi, chiar daca vremea de afara nu e tocmai extraordinara pentru ca nu e soare, macar nu ploua. Ceea ce e bine...ma face sa fiu optimista, intr-un fel sau altul.
Aseara, am fost intr-un parculetz de copii cu niste retardati [adorabili de altfel] si eu m-am dat doar in leagan, but the rest of them..au luat la rand fiecare calutz de mare, pestisor si bara de pompier...haha...asta m-a facut sa realizez inca o data de ce nu rezista parculetzele astea pentru copii, care acum - de cand campania cu inimaroiu - s-au inmultit de mama mama...serios, ar trebui sa faca parculetze pentru copii mai mari - gen noi - mai rezistente, mai cretine si in numar mai mare...pentru ca berceni-ul [si nu numai] este impanzit de copii mari, care trebuie sa isi consume energia intr-un fel sau altul.
In alta ordine de idei, stau si ma gandesc ca azi trebuie sa ajung la piata victoriei. Hm...iar taica'miu, paranoia si cu dorinta de a ma tachina ma tot freaca la creier ca poate dau peste vreun grup de anarhisti care vor starni o manifestatie fix cand trec eu pe acolo si poate intru in card cu ei vrand-nevrand si ma trezesc cu vreun bocanc in cap, un ciomag dupa ceafa sau de ce nu un glonte in cap de la lunetisti :)) eh...sau poate doar va trebui sa am buletinul la mine ca sa ma legitimez, in caz ca domnii politai vor considera fatza mea suspecta cu acea privire dubioasa de copil inocent..hehe..we shall see...sper sa ajung intreaga diseara acasa, pentru ca am planuri maretze. SI anume sa ies cu rolele pe seara pe strazile golutze ale centrului. Ma rog sa nu ploua...ca vreau sa flu flu pe ale mele dragi patine cu rotile :d as they used to be called.
Pana una alta cred ca ma duc sa ma apuc de obligatiile mele de casnica...acum cat ma mustra o oarecare constiinta si sunt dispusa sa fac ceva. Nu stiu cat dureaza starea asta, so i better go sa fiu sigura ca nu dispare si las totul vraishte.
So this is it, sper sa ajung intreaga diseara acasa sa apuc sa mai scriu pe aici si sa relatez detalii din miezul problemei - pentru ca piata victoriei, vis-a-vis de guvern, in mijlocul summitului, e fix un camp de bataie...gata - la razboi, inapoi..la placinte, inainte! [not really ca tin regim]...gataaa!! am plecat la curatenie!
Nu am de prea multe ori ocazia sa fiu singura atat de mult timp si ma incearca un sentiment de libertate, dar totodata si unul de responsabilitate, pentru ca orice as face vreau sa demonstrez ca sunt capabila si sa nu-i dezamagesc. Hm...o sa iasa,TREBUIE sa imi iasa.
Bun. After all, nu a fost chiar asa de ratata saptamana asta. Si nici pe viitor nu se anunta a fi, chiar daca vremea de afara nu e tocmai extraordinara pentru ca nu e soare, macar nu ploua. Ceea ce e bine...ma face sa fiu optimista, intr-un fel sau altul.
Aseara, am fost intr-un parculetz de copii cu niste retardati [adorabili de altfel] si eu m-am dat doar in leagan, but the rest of them..au luat la rand fiecare calutz de mare, pestisor si bara de pompier...haha...asta m-a facut sa realizez inca o data de ce nu rezista parculetzele astea pentru copii, care acum - de cand campania cu inimaroiu - s-au inmultit de mama mama...serios, ar trebui sa faca parculetze pentru copii mai mari - gen noi - mai rezistente, mai cretine si in numar mai mare...pentru ca berceni-ul [si nu numai] este impanzit de copii mari, care trebuie sa isi consume energia intr-un fel sau altul.
In alta ordine de idei, stau si ma gandesc ca azi trebuie sa ajung la piata victoriei. Hm...iar taica'miu, paranoia si cu dorinta de a ma tachina ma tot freaca la creier ca poate dau peste vreun grup de anarhisti care vor starni o manifestatie fix cand trec eu pe acolo si poate intru in card cu ei vrand-nevrand si ma trezesc cu vreun bocanc in cap, un ciomag dupa ceafa sau de ce nu un glonte in cap de la lunetisti :)) eh...sau poate doar va trebui sa am buletinul la mine ca sa ma legitimez, in caz ca domnii politai vor considera fatza mea suspecta cu acea privire dubioasa de copil inocent..hehe..we shall see...sper sa ajung intreaga diseara acasa, pentru ca am planuri maretze. SI anume sa ies cu rolele pe seara pe strazile golutze ale centrului. Ma rog sa nu ploua...ca vreau sa flu flu pe ale mele dragi patine cu rotile :d as they used to be called.
Pana una alta cred ca ma duc sa ma apuc de obligatiile mele de casnica...acum cat ma mustra o oarecare constiinta si sunt dispusa sa fac ceva. Nu stiu cat dureaza starea asta, so i better go sa fiu sigura ca nu dispare si las totul vraishte.
So this is it, sper sa ajung intreaga diseara acasa sa apuc sa mai scriu pe aici si sa relatez detalii din miezul problemei - pentru ca piata victoriei, vis-a-vis de guvern, in mijlocul summitului, e fix un camp de bataie...gata - la razboi, inapoi..la placinte, inainte! [not really ca tin regim]...gataaa!! am plecat la curatenie!
luni, 31 martie 2008
nebunie deplorabila
Ei bine, am dormit ca o vacutza azi dupa ce am venit la scoala de la 3 pana pe la 7 si acum evident ca nenea somn a uitat de mine.
Ce spuneam de saptamana asta? ca speram sa fie una buna si sa fie totul roz si frumos? ei bine, vremea nu e de partea mea si cum de vreme urma sa depind foarte mult in zilele ce urmeaza, e clar...ce e clar? ca voi invata sa joc tot mai multe jocuri de carti :)) pentru ca da..mai nou asta este ocupatia mea.
In seara asta am jucat rentz. Nu mai jucasem, nu stiam cu ce se mananca, dar totusi am iesit pe locul 2 din 4 la final.
Dupa ce m-am trezit din somnul de dupa amiaza, mentionat mai sus, mi-am luat catrafusele si m-am indreptat catre casa unei nebune, unde alte 2 pipitze asteptau sa isi petreaca seara in a manly way. Pentru ca...a fost a very manly way de a petrece o seara. Carti de joc, tigari, bautura [bacardi, ce-i drept, but anyway], noi in jurul unei mese, "facand maini", cu total -, total+, dame, paishpe' de rosie, levate si alte minunatii. In curand o sa imi deschid un casino, ca parca prea incep sa ma pricep la chestii d'astea.
Apropo de casino, si afaceri in general. Ce ne-am gandit noi, cele 4 magnifice? Sa ne deschidem o afacere, si anume sa deschidem un fel skate-ring unde persoane pasionate de role si carora vremea le pune betze'n roate sa se poata plimba de colo colo pana isi satisfac nevoia de a merge pe sine cu roti. Hm...am facut multe planuri, si chiar eram foarte serioase, pana ne-a dat realitatea un pumn in nas si am zis sa ne vedem de jocul nostru mai departe...si sa lasam afacerile de genul in seama celor care au cu ce. Ca noi n-avem.
Mda. Cred ca ma bag totusi in pat. Ma mai uit la un televizor, mai ascult un radio, ceva..poate poate mos ene trece si pe la ale mele gene. Nu ca nu as avea timp sa dorm in zilele ce urmeaza. Nuuu...doamne fereste...nici nu e bucurestiul "sub asediu", iar vremea de afara e "mirobolanta"...grr..ma deprima situatia.
Unde o fi pestisorul de aur acum sa imi indeplineasca si mie niste dorinte? si sa imi faca saptamana asta una frumoasa? Nu stiu...ma duc sa il caut, poate il gasesc prin vis pe undeva si ii pun catuse ca sa il in prizonier la mine in camera...muhaha..am fugit! pestisorule, here i coome!!!
Ce spuneam de saptamana asta? ca speram sa fie una buna si sa fie totul roz si frumos? ei bine, vremea nu e de partea mea si cum de vreme urma sa depind foarte mult in zilele ce urmeaza, e clar...ce e clar? ca voi invata sa joc tot mai multe jocuri de carti :)) pentru ca da..mai nou asta este ocupatia mea.
In seara asta am jucat rentz. Nu mai jucasem, nu stiam cu ce se mananca, dar totusi am iesit pe locul 2 din 4 la final.
Dupa ce m-am trezit din somnul de dupa amiaza, mentionat mai sus, mi-am luat catrafusele si m-am indreptat catre casa unei nebune, unde alte 2 pipitze asteptau sa isi petreaca seara in a manly way. Pentru ca...a fost a very manly way de a petrece o seara. Carti de joc, tigari, bautura [bacardi, ce-i drept, but anyway], noi in jurul unei mese, "facand maini", cu total -, total+, dame, paishpe' de rosie, levate si alte minunatii. In curand o sa imi deschid un casino, ca parca prea incep sa ma pricep la chestii d'astea.
Apropo de casino, si afaceri in general. Ce ne-am gandit noi, cele 4 magnifice? Sa ne deschidem o afacere, si anume sa deschidem un fel skate-ring unde persoane pasionate de role si carora vremea le pune betze'n roate sa se poata plimba de colo colo pana isi satisfac nevoia de a merge pe sine cu roti. Hm...am facut multe planuri, si chiar eram foarte serioase, pana ne-a dat realitatea un pumn in nas si am zis sa ne vedem de jocul nostru mai departe...si sa lasam afacerile de genul in seama celor care au cu ce. Ca noi n-avem.
Mda. Cred ca ma bag totusi in pat. Ma mai uit la un televizor, mai ascult un radio, ceva..poate poate mos ene trece si pe la ale mele gene. Nu ca nu as avea timp sa dorm in zilele ce urmeaza. Nuuu...doamne fereste...nici nu e bucurestiul "sub asediu", iar vremea de afara e "mirobolanta"...grr..ma deprima situatia.
Unde o fi pestisorul de aur acum sa imi indeplineasca si mie niste dorinte? si sa imi faca saptamana asta una frumoasa? Nu stiu...ma duc sa il caut, poate il gasesc prin vis pe undeva si ii pun catuse ca sa il in prizonier la mine in camera...muhaha..am fugit! pestisorule, here i coome!!!
duminică, 30 martie 2008
Tomorrow..is another day
Uh, e dimineata [actually plina dupa amiaza] dupa o noapte petrecuta in club.
Evident, toate oasele ma dor...muschii simt ca nu se mai coordoneaza cu restul corpului...ma incearca o satzietate nesimtita, desi nu am baut extraordinar de mult si mai am si o durere cretina in partea dreapta...undeva in zona ficatului, cred. Ce sa fie, ce sa fie? god knows..
Pana una alta, ziua de ieri a fost in mare a fucked-up day. Totul a inceput prin a ramane incuiata in casa , pentru ca si deoarece cu o seara in urma imi uitasem cheile la oana, iar ai mei - saracii de ei, au plecat dimineata la munca, si au incuiat usa evident, pentru ca nu am apucat sa le transmit noaptea tarziu cand ei dormeau precum niste prunci maximizati - ca pruncul lor minimizat care se furisa sa intre in casa, nu mai are nici chei.
Bun..si dimineata, a trebuit sa astept sa se trezeasca oana, sa o pun pe drumuri sa vina sa ma descuie. Urata senzatie sa stii ca esti undeva inauntru si chiar nu ai cum sa iesi afara [ar mai fi fost optiunea sa sar pe geam, dat fiind faptul ca stau la parter, dar totusi distanta pana la pamant nu e neglijabila iar coliziunea dintre mine si mama terra nu ar fi fost una prea agreabila].
Au urmat cateva momente frumoase petrecute alaturi de draga mea prietena, umbrite insa de imposibilitatea de a-mi alege hainele cu care urma sa ma imbrac pe seara. Pana la urma mi-am bagat picioarele si am zis ca vad eu mai incolo ce fac.
Dupa aceea, am plecat cu un mic zambet in coltul gurii [pentru ca ziua inca nu era totally fucked up] catre salon, unde urma sa ma relaxez la o sedinta de impachetari.
Pe drum, la metrou, cand sa scot abonamentul sa intru, realizez k nu se mai afla in portofel cardul lu' maica-mea pe care mi-l daduse cu o zi in urma sa platesc nu stiu ce. Soooper!! O sun panicata [era prima oara cand mi se intampla sa pierd un card, si nu stiam daca e ceva grav sau nu] sa o intreb daca cumva i l-am dat si nu-mi aduc aminte, iar raspunsul a fost unul pe masura zilei de ieri: NU. Minunat...din fericire nu s-a suparat, a sunat sa anuleze cardul, bla bla. Dar clar, zambetul din coltul gurii incepea sa dispara tot mai mult. A mai aparut bietul de el la salon, unde m-am inveselit si m-am rasfatat.
In drum spre casa nu s-a intamplat nimic spectaculos, dar cand intru pe usa, supararea maica'mii parea sa fi aparut si mi-a facut o mica morala pe care mi-am asumat-o, dar...am trecut si peste asta cu bine, insa fara zambet in coltul gurii.
[intre timp s-a facut seara, ptr ca nu am mai apucat sa imi termin insemnarea].
Revenind la my fucked up yesterDAY, a venit momentul sa plec in club...trecand peste faptul ca mi-am facut un milion de draci pana m-am imbracat, machiat, etc, pentru ca nimic nu imi convenea, a venit un prieten sa ma ia de acasa si m-a inveselit.
Atmosfera acolo la inceput a fost una de fumatsi baut, nimic mai mult...ah, si da..mi s-a rupt dresul de cum m-am asezat pe canapea ptr canumai eu puteam sa ma agat in fermoarul unei geci...ulterior mi s-a mai rupt si o unghie, dar am trecut peste :)) si am incercat sa ma distrez si m-am simtit chiar bine. Numai ca...cred ca m-am zbenguit cam mult, pentru ca toata ziua de azi m-a chinuit o durere nesuferita in partea dreapta.
Asadar...astea au fost momentele cheie ce mi-au facut ziua de ieri a pretty bad one...nu cine stie ce, dar indeajuns incat sa ma prost dispuna intr-o oarecare masura.
Si aici inchei, cu speranta ca saptamana ce urmeaza nu va fi umbrita de summitul asta care terorizeaza tot romanul de rand si ... totodata cu speranta ca everything's gonna be alright :)
Evident, toate oasele ma dor...muschii simt ca nu se mai coordoneaza cu restul corpului...ma incearca o satzietate nesimtita, desi nu am baut extraordinar de mult si mai am si o durere cretina in partea dreapta...undeva in zona ficatului, cred. Ce sa fie, ce sa fie? god knows..
Pana una alta, ziua de ieri a fost in mare a fucked-up day. Totul a inceput prin a ramane incuiata in casa , pentru ca si deoarece cu o seara in urma imi uitasem cheile la oana, iar ai mei - saracii de ei, au plecat dimineata la munca, si au incuiat usa evident, pentru ca nu am apucat sa le transmit noaptea tarziu cand ei dormeau precum niste prunci maximizati - ca pruncul lor minimizat care se furisa sa intre in casa, nu mai are nici chei.
Bun..si dimineata, a trebuit sa astept sa se trezeasca oana, sa o pun pe drumuri sa vina sa ma descuie. Urata senzatie sa stii ca esti undeva inauntru si chiar nu ai cum sa iesi afara [ar mai fi fost optiunea sa sar pe geam, dat fiind faptul ca stau la parter, dar totusi distanta pana la pamant nu e neglijabila iar coliziunea dintre mine si mama terra nu ar fi fost una prea agreabila].
Au urmat cateva momente frumoase petrecute alaturi de draga mea prietena, umbrite insa de imposibilitatea de a-mi alege hainele cu care urma sa ma imbrac pe seara. Pana la urma mi-am bagat picioarele si am zis ca vad eu mai incolo ce fac.
Dupa aceea, am plecat cu un mic zambet in coltul gurii [pentru ca ziua inca nu era totally fucked up] catre salon, unde urma sa ma relaxez la o sedinta de impachetari.
Pe drum, la metrou, cand sa scot abonamentul sa intru, realizez k nu se mai afla in portofel cardul lu' maica-mea pe care mi-l daduse cu o zi in urma sa platesc nu stiu ce. Soooper!! O sun panicata [era prima oara cand mi se intampla sa pierd un card, si nu stiam daca e ceva grav sau nu] sa o intreb daca cumva i l-am dat si nu-mi aduc aminte, iar raspunsul a fost unul pe masura zilei de ieri: NU. Minunat...din fericire nu s-a suparat, a sunat sa anuleze cardul, bla bla. Dar clar, zambetul din coltul gurii incepea sa dispara tot mai mult. A mai aparut bietul de el la salon, unde m-am inveselit si m-am rasfatat.
In drum spre casa nu s-a intamplat nimic spectaculos, dar cand intru pe usa, supararea maica'mii parea sa fi aparut si mi-a facut o mica morala pe care mi-am asumat-o, dar...am trecut si peste asta cu bine, insa fara zambet in coltul gurii.
[intre timp s-a facut seara, ptr ca nu am mai apucat sa imi termin insemnarea].
Revenind la my fucked up yesterDAY, a venit momentul sa plec in club...trecand peste faptul ca mi-am facut un milion de draci pana m-am imbracat, machiat, etc, pentru ca nimic nu imi convenea, a venit un prieten sa ma ia de acasa si m-a inveselit.
Atmosfera acolo la inceput a fost una de fumatsi baut, nimic mai mult...ah, si da..mi s-a rupt dresul de cum m-am asezat pe canapea ptr canumai eu puteam sa ma agat in fermoarul unei geci...ulterior mi s-a mai rupt si o unghie, dar am trecut peste :)) si am incercat sa ma distrez si m-am simtit chiar bine. Numai ca...cred ca m-am zbenguit cam mult, pentru ca toata ziua de azi m-a chinuit o durere nesuferita in partea dreapta.
Asadar...astea au fost momentele cheie ce mi-au facut ziua de ieri a pretty bad one...nu cine stie ce, dar indeajuns incat sa ma prost dispuna intr-o oarecare masura.
Si aici inchei, cu speranta ca saptamana ce urmeaza nu va fi umbrita de summitul asta care terorizeaza tot romanul de rand si ... totodata cu speranta ca everything's gonna be alright :)
vineri, 28 martie 2008
wtf?:(
Uh, nu pot sa imi dau seama ce as vrea sa se intample in momentul asta. Doar ca sa nu mai fiu in starea in care sunt.
Poate ca trebuie sa scriu un pic.
S-a rezolvat cu clubul - si pana la urma mergem acolo unde trebuia sa mergem prima oara, cat despre clientii fideli..raman la parerea de data trecuta. Mai nou mi s-a confirmat ca fara pile nu faci nimic. Oh da, adevar scriu degetele mele in momentul asta. Si parca ma sperie tot mai mult notiunea de "viitor" cand ma gandesc la cate unele precum pilele, persoane influente, nesuferiti, prostie, superficialitate, munca, stres, etc.
Chiar ma sperie ideea de viitor...cu atat mai mult cu cat se pune problema alegerii unei facultati. In mare stiu cam ce vreau, desi parca pe zi ce trece incep sa ma intreb daca este sau nu alegerea potrivita. Unii te sfatuiesc sa alegi ce iti place, altii ce e de viitor si mai sunt cei care iti spun sa alegi ceva la care esti bun. Apai, daca ar fi sa ma iau dupa toate criteriile astea nu cred ca as gasi o facultate care sa le indeplineasca...sau? :(
Si cel mai grav e nu pot sa imi dau seama ce imi place, pentru ca mie imi plac multe...sau cel putin mi-as dori sa imi placa..si le fac sa imi placa, doar gandindu-ma ca trebuie sa imi placa, fara sa le iau ca atare. Ce e de viitor...papucii mei...toate sunt de viitor...IN VIITOR! ca se inmultesc toate rahatzelele de meserii pe zi ce trece ca ciupercile dupa ploaie...te doare mintea cand vezi ce a mai aparut inovator, prosper, inteligent sau mai stiu eu cum, iar pe de alta parte...vechile meserii sunt si ele din ce in ce mai bine cotate.sau se prezice ca vor fi. Hm...iar partea cu la ce sunt buna..aia sucks rau de tot, pentru ca in momentul de fata nu ma simt buna la nimic.
Ok, imi place sa citesc, sa compun, sa bat campii, sa fabulez, dar imi place si partea reala...chiar daca nu prea ma mai pricep in momentul de fata - ma chinui sa recuperez, imi dau seama ca e vina mea...si...tot incerc sa imi scot din minte faptul cum ca matematica ar putea intra la categoria aia de lucruri care nu imi plac, dar le fac eu sa cred ca imi plac...pentru ca imi vin in minte momentele din generala, in care adoram aceasta materie [in mare parte datorita profei].
E greu....e urat, e frumos, nici eu nu stiu. Timp mai am...dar...la cat de repede trece timpul in ultima vreme...mai am timp? habar n-am...
E ciudat cand te vezi inconjurat de atat de multe posibilitati, dar e si mai ciudat cand esti o persoana influentabila [precum subsemnata] si in fiecare zi vorbesti cu cate o persoana care iti da sfaturi diferite si te indreapta catre cai distincte. Uuuuh! E frustrant...pentru ca in momentul respectiv, tind sa ii dau dreptate fiecarei persoane in parte.
O sa mai scriu despre asta...ma chinuie prea mult...
Ma duc sa mananc for now si sa mai fiu copil cat pot :) o sa ies p'afara...
Poate ca trebuie sa scriu un pic.
S-a rezolvat cu clubul - si pana la urma mergem acolo unde trebuia sa mergem prima oara, cat despre clientii fideli..raman la parerea de data trecuta. Mai nou mi s-a confirmat ca fara pile nu faci nimic. Oh da, adevar scriu degetele mele in momentul asta. Si parca ma sperie tot mai mult notiunea de "viitor" cand ma gandesc la cate unele precum pilele, persoane influente, nesuferiti, prostie, superficialitate, munca, stres, etc.
Chiar ma sperie ideea de viitor...cu atat mai mult cu cat se pune problema alegerii unei facultati. In mare stiu cam ce vreau, desi parca pe zi ce trece incep sa ma intreb daca este sau nu alegerea potrivita. Unii te sfatuiesc sa alegi ce iti place, altii ce e de viitor si mai sunt cei care iti spun sa alegi ceva la care esti bun. Apai, daca ar fi sa ma iau dupa toate criteriile astea nu cred ca as gasi o facultate care sa le indeplineasca...sau? :(
Si cel mai grav e nu pot sa imi dau seama ce imi place, pentru ca mie imi plac multe...sau cel putin mi-as dori sa imi placa..si le fac sa imi placa, doar gandindu-ma ca trebuie sa imi placa, fara sa le iau ca atare. Ce e de viitor...papucii mei...toate sunt de viitor...IN VIITOR! ca se inmultesc toate rahatzelele de meserii pe zi ce trece ca ciupercile dupa ploaie...te doare mintea cand vezi ce a mai aparut inovator, prosper, inteligent sau mai stiu eu cum, iar pe de alta parte...vechile meserii sunt si ele din ce in ce mai bine cotate.sau se prezice ca vor fi. Hm...iar partea cu la ce sunt buna..aia sucks rau de tot, pentru ca in momentul de fata nu ma simt buna la nimic.
Ok, imi place sa citesc, sa compun, sa bat campii, sa fabulez, dar imi place si partea reala...chiar daca nu prea ma mai pricep in momentul de fata - ma chinui sa recuperez, imi dau seama ca e vina mea...si...tot incerc sa imi scot din minte faptul cum ca matematica ar putea intra la categoria aia de lucruri care nu imi plac, dar le fac eu sa cred ca imi plac...pentru ca imi vin in minte momentele din generala, in care adoram aceasta materie [in mare parte datorita profei].
E greu....e urat, e frumos, nici eu nu stiu. Timp mai am...dar...la cat de repede trece timpul in ultima vreme...mai am timp? habar n-am...
E ciudat cand te vezi inconjurat de atat de multe posibilitati, dar e si mai ciudat cand esti o persoana influentabila [precum subsemnata] si in fiecare zi vorbesti cu cate o persoana care iti da sfaturi diferite si te indreapta catre cai distincte. Uuuuh! E frustrant...pentru ca in momentul respectiv, tind sa ii dau dreptate fiecarei persoane in parte.
O sa mai scriu despre asta...ma chinuie prea mult...
Ma duc sa mananc for now si sa mai fiu copil cat pot :) o sa ies p'afara...
miercuri, 26 martie 2008
uite clubu', nu e clubu'
Ba e frig, ba e cald...ba ma cert cu mami, ba ne intelegem de minune...ba ma ingras, ba slabesc!
Cine doamne iarta-ma mai intelege lumea asta? cateodata mi se pare ca totul e atat de imbarligat incat nu mai stiu cum ar trebui sa fie ca sa fie bine.
Din sectiunea "ba"-urilor intra si: Ba ii suni pe unii si spun ca iti fac o rezervare, ba sunt prosti si iti incurca toate planurile!
M-am lovit de atata impertinenta si superioritate din partea unora zilele astea, incat am impresia ca mi-am facut o mare buba pe undeva si are niscaiva puroi ce vrea sa iasa la suprafata ca sa se vindece, dar mai sta si mai coace un pic, pentru ca inca nu s-au rezolvat lucrurile.
Majoratul unei fete, da? 18 ani - o varsta minunata. Fata, cu prieteni, parinti, catel, purcel trebuie sa sarbatoreasca si sa fie o printesa in ziua aia. Fata despre care vorbesc isi vroia doar prietenii cu care sa danseze, sa bea, sa SE DISTREZE. Si ce face fata? Suna [cam cu o luna inainte] sa inchirieze niste mese la unul din cluburile bucurestiului...destul de cunoscut incat sa il stie lumea, destul de bine situat incat sa il gaseasca si cu muzica indeajuns de comerciala incat sa dea din cap sau din popou. Cei de la club ce fac? Ii spun sa revina cu un telefon cu o saptamana inainte pentru ca atunci se fac rezervarile, dar ca o sa tina cont de cererea ei. Buuun...timp de o luna, fata isi anunta prietenii, isi cumpara haine, chestii trestii. Vine prima zi din saptamana cu pricina. Suna fata. Raspunde cineva. "Ne pare rau, nu va putem rezerva mesele deoarece avem clienti fideli care doresc aceleasi mese bla bla bla" "Dar domnule, va rog, am sunat acum o luna si mi-ati spus sa sun cu o saptamana inainte, pentru ca atunci se rezerva"...vraja marii, fenta scoicii - nu se mai poate. Fata disperata, incepe sa planga, se calmeaza, isi suna cea mai buna prietena, o calmeaza si aia, incepe sa sune pe la alte cluburi - da peste niste preturi de te doare mintea, da peste alti clienti fideli ce sunt rezervati automat, mai plange un pic, vine seara, doarme, vine ziua, scoala, discutii - pareri cum sa faca, cum sa dreaga. Vine solutia salvatoare. Un clubuletz micutz, cochet unde isi mai facuse majoratul un prieten cu cateva saptamani in urma, nici scump, nici cu fitze [aparent], solutia perfecta. Se termina orele, fata isi ia prietena cea mai buna de mana si inca vreo 2 companioane si se indreapta catre clubuletzul in cauza sa vada daca se poate. Ajung fetele acolo, dau peste un baiat simpatic ce se ofera sa le arate tot localul, ii explica despre ce este vorba, el prezinta ofertele, incantat [aparent] de idee, preturi, capacitate, totul era perfect. Iese fata vesela din club, cu fatza luminata, isi suna mama sa ii spuna ce solutie a gasit si ii da numarul de telefon al baiatului ca sa stabileasca detaliile: cum,cat,unde plateste..etc. Ajunge fata acasa fericita --> o suna mama: nu se mai poate. Baiatul a flituit-o foarte frumos spunandu-i ca in local vor fi si CLIENTI FIDELI trecuti de varsta majoratelor, carora probabil nu le va face placere sa fie intr-o sambata seara in compania unor pusti care vor sa se distreze si sa isi sarbatoreasca prietena. Fata suparata, isi suna prietena cea mai buna, ii povesteste tot - amandoua injura toate cluburile din bucuresti, iar dupa aceea...
Fata inchide telefonul, iar prietena cea mai buna sta in fata calculatorului si scrie un post pe un blog dorind sa tipe-n gura mare ca isi baga ceea ce nu are in toti clientii fideli care au sambata seara rezervat ceva si nu ar accepta compania unor tineri ce vor sa se simta bine!
and that's all :) [asta e pt tine, teo :*]
Cine doamne iarta-ma mai intelege lumea asta? cateodata mi se pare ca totul e atat de imbarligat incat nu mai stiu cum ar trebui sa fie ca sa fie bine.
Din sectiunea "ba"-urilor intra si: Ba ii suni pe unii si spun ca iti fac o rezervare, ba sunt prosti si iti incurca toate planurile!
M-am lovit de atata impertinenta si superioritate din partea unora zilele astea, incat am impresia ca mi-am facut o mare buba pe undeva si are niscaiva puroi ce vrea sa iasa la suprafata ca sa se vindece, dar mai sta si mai coace un pic, pentru ca inca nu s-au rezolvat lucrurile.
Majoratul unei fete, da? 18 ani - o varsta minunata. Fata, cu prieteni, parinti, catel, purcel trebuie sa sarbatoreasca si sa fie o printesa in ziua aia. Fata despre care vorbesc isi vroia doar prietenii cu care sa danseze, sa bea, sa SE DISTREZE. Si ce face fata? Suna [cam cu o luna inainte] sa inchirieze niste mese la unul din cluburile bucurestiului...destul de cunoscut incat sa il stie lumea, destul de bine situat incat sa il gaseasca si cu muzica indeajuns de comerciala incat sa dea din cap sau din popou. Cei de la club ce fac? Ii spun sa revina cu un telefon cu o saptamana inainte pentru ca atunci se fac rezervarile, dar ca o sa tina cont de cererea ei. Buuun...timp de o luna, fata isi anunta prietenii, isi cumpara haine, chestii trestii. Vine prima zi din saptamana cu pricina. Suna fata. Raspunde cineva. "Ne pare rau, nu va putem rezerva mesele deoarece avem clienti fideli care doresc aceleasi mese bla bla bla" "Dar domnule, va rog, am sunat acum o luna si mi-ati spus sa sun cu o saptamana inainte, pentru ca atunci se rezerva"...vraja marii, fenta scoicii - nu se mai poate. Fata disperata, incepe sa planga, se calmeaza, isi suna cea mai buna prietena, o calmeaza si aia, incepe sa sune pe la alte cluburi - da peste niste preturi de te doare mintea, da peste alti clienti fideli ce sunt rezervati automat, mai plange un pic, vine seara, doarme, vine ziua, scoala, discutii - pareri cum sa faca, cum sa dreaga. Vine solutia salvatoare. Un clubuletz micutz, cochet unde isi mai facuse majoratul un prieten cu cateva saptamani in urma, nici scump, nici cu fitze [aparent], solutia perfecta. Se termina orele, fata isi ia prietena cea mai buna de mana si inca vreo 2 companioane si se indreapta catre clubuletzul in cauza sa vada daca se poate. Ajung fetele acolo, dau peste un baiat simpatic ce se ofera sa le arate tot localul, ii explica despre ce este vorba, el prezinta ofertele, incantat [aparent] de idee, preturi, capacitate, totul era perfect. Iese fata vesela din club, cu fatza luminata, isi suna mama sa ii spuna ce solutie a gasit si ii da numarul de telefon al baiatului ca sa stabileasca detaliile: cum,cat,unde plateste..etc. Ajunge fata acasa fericita --> o suna mama: nu se mai poate. Baiatul a flituit-o foarte frumos spunandu-i ca in local vor fi si CLIENTI FIDELI trecuti de varsta majoratelor, carora probabil nu le va face placere sa fie intr-o sambata seara in compania unor pusti care vor sa se distreze si sa isi sarbatoreasca prietena. Fata suparata, isi suna prietena cea mai buna, ii povesteste tot - amandoua injura toate cluburile din bucuresti, iar dupa aceea...
Fata inchide telefonul, iar prietena cea mai buna sta in fata calculatorului si scrie un post pe un blog dorind sa tipe-n gura mare ca isi baga ceea ce nu are in toti clientii fideli care au sambata seara rezervat ceva si nu ar accepta compania unor tineri ce vor sa se simta bine!
and that's all :) [asta e pt tine, teo :*]
duminică, 23 martie 2008
Parampam
Cand ma fac mare, vreau sa fiu LIBER! [parca asa suna o reclama acum ceva timp]
Si eu cand ma fac mare vreau sa fiu libera...dar altfel de libera decat sunt acum...acum sunt libera pentru ca pot intra in casa la ore tarzii, pentru ca ai mei sunt de treaba si ma lasa mai peste tot, sunt libera pentru ca depind de ei, ei au incredere in mine si de aici rezulta libertatea.
Vreau sa fiu libera de orice constrangere, sa fiu libera in gandire, sa fiu libera sa iau propriile decizii, sa fiu libera sa cunosc viata.
Detest ipocrizia, superficialitatea, prostia...ii detest pe cei care judeca fara sa justifice, critica fara sa gandeasca, nu gandesc dar nici cei care gandesc prea mult nu ma incanta. Ii urasc pe cei care nu stiu sa ierte, nu stiu sa treaca peste ce-a fost, sa priveasca in viitor, sa fie optimisti, increzatori si binevoitori.
Am un prieten tare drag care intr-un timp foarte scurt a trecut de la o extrema la cealalta in ceea ce priveste modul lui de viata, de gandire, de a se distra, de a privi in jur, de a aprecia lucruriel. Si totul e bine..din ce in ce mai bine. Si nu inteleg de ce multi din cei care il inconjoara si pe care ii considera prieteni, il judeca acum, il considera un ciudat si nu ii accepta schimbarea. Ah, e atat de frustrant sa vad lucrurile astea petrecandu-se in jurul meu, si ma doare aproape fizic sa le observ pentru ca totul se intampla printre cei cu care am crescut si de care am fost alaturi o viata intreaga.
Si mai am o prietena draga...foarte draga...care insa, a luat-o in sens invers. De ceva vreme merge pe contransens in continuu si desi a fost avertizata de nenumarate ori, nu continua sa se potoleasca. Mi-e greu sa o vad ca a crescut, ca a devenit matura, dar nu in ceea ce trebuia. Poate ca e mult prea sensibila, naiva, neincrezatoare pentru tot ce se intampla in jurul ei. Mi se pare efectiv inadmisibil sa o vad asa, sa o vad cum se distruge pe zi ce trece tot mai mult, cum pierde tot ce are in jur, pentru ce? Ceva ce nu merita..ceva ce nu are nici un viitor...nici un prezent...nici un trecut...nimic solid, nimic ce sa ii aduca satisfactii majore. Si poate ca cea mai grea pedeapsa ar fi sa ma indepartez de ea, sa o ignor - ma iubeste enorm, si cred ca ar durea-o - dar...oare s-ar schimba? ar reveni la ceea ce era inainte? o fata vesela, optimista, carismatica, nebuna, ambitioasa...dar nu pot sa o las...desi m-am indepartat, desi nu am mai putut fi la fel cu ea - oricat de mult as vrea, atunci cand dau si nu mi se da inapoi, am tendinta sa bat in retragere - de tot nu pot sa renunt..nu pot sa o las..trebuie sa ii fiu alaturi...of..
Schimbarea amandurora - atat cea in bine, cat si cea in rau - intampina aceeasi greutate: societatea. Societatea, careia spuneam ca ii multumesc...cum sa ii multumesti cand vezi in ce i-a transformat pe oameni? In fiinte lipsite de sentimente, de bunatate, de...nu stiu...Prea mult egoism, prea multa falsitate, lasitate, teama de a infrunta greutatile vietii - care totusi sunt o nimica toata pe langa ce au indurat altii inaintea noastra sau chiar pe langa ce indura anumiti oameni astazi.
Astazi sunt suparata pe societate, dar sunt fericita pentru ca traiesc [::cartea aia "am trait atat de putin" ma face sa fiu totusi recunoscatoare pentru ceea ce am EU, dar ma si intristeaza pentru ca ma face sa ma gandesc la ce au ALTII si nu stiu sa fie recunoscatori:::]
Parampam...cam atat am avut de spus.
Si eu cand ma fac mare vreau sa fiu libera...dar altfel de libera decat sunt acum...acum sunt libera pentru ca pot intra in casa la ore tarzii, pentru ca ai mei sunt de treaba si ma lasa mai peste tot, sunt libera pentru ca depind de ei, ei au incredere in mine si de aici rezulta libertatea.
Vreau sa fiu libera de orice constrangere, sa fiu libera in gandire, sa fiu libera sa iau propriile decizii, sa fiu libera sa cunosc viata.
Detest ipocrizia, superficialitatea, prostia...ii detest pe cei care judeca fara sa justifice, critica fara sa gandeasca, nu gandesc dar nici cei care gandesc prea mult nu ma incanta. Ii urasc pe cei care nu stiu sa ierte, nu stiu sa treaca peste ce-a fost, sa priveasca in viitor, sa fie optimisti, increzatori si binevoitori.
Am un prieten tare drag care intr-un timp foarte scurt a trecut de la o extrema la cealalta in ceea ce priveste modul lui de viata, de gandire, de a se distra, de a privi in jur, de a aprecia lucruriel. Si totul e bine..din ce in ce mai bine. Si nu inteleg de ce multi din cei care il inconjoara si pe care ii considera prieteni, il judeca acum, il considera un ciudat si nu ii accepta schimbarea. Ah, e atat de frustrant sa vad lucrurile astea petrecandu-se in jurul meu, si ma doare aproape fizic sa le observ pentru ca totul se intampla printre cei cu care am crescut si de care am fost alaturi o viata intreaga.
Si mai am o prietena draga...foarte draga...care insa, a luat-o in sens invers. De ceva vreme merge pe contransens in continuu si desi a fost avertizata de nenumarate ori, nu continua sa se potoleasca. Mi-e greu sa o vad ca a crescut, ca a devenit matura, dar nu in ceea ce trebuia. Poate ca e mult prea sensibila, naiva, neincrezatoare pentru tot ce se intampla in jurul ei. Mi se pare efectiv inadmisibil sa o vad asa, sa o vad cum se distruge pe zi ce trece tot mai mult, cum pierde tot ce are in jur, pentru ce? Ceva ce nu merita..ceva ce nu are nici un viitor...nici un prezent...nici un trecut...nimic solid, nimic ce sa ii aduca satisfactii majore. Si poate ca cea mai grea pedeapsa ar fi sa ma indepartez de ea, sa o ignor - ma iubeste enorm, si cred ca ar durea-o - dar...oare s-ar schimba? ar reveni la ceea ce era inainte? o fata vesela, optimista, carismatica, nebuna, ambitioasa...dar nu pot sa o las...desi m-am indepartat, desi nu am mai putut fi la fel cu ea - oricat de mult as vrea, atunci cand dau si nu mi se da inapoi, am tendinta sa bat in retragere - de tot nu pot sa renunt..nu pot sa o las..trebuie sa ii fiu alaturi...of..
Schimbarea amandurora - atat cea in bine, cat si cea in rau - intampina aceeasi greutate: societatea. Societatea, careia spuneam ca ii multumesc...cum sa ii multumesti cand vezi in ce i-a transformat pe oameni? In fiinte lipsite de sentimente, de bunatate, de...nu stiu...Prea mult egoism, prea multa falsitate, lasitate, teama de a infrunta greutatile vietii - care totusi sunt o nimica toata pe langa ce au indurat altii inaintea noastra sau chiar pe langa ce indura anumiti oameni astazi.
Astazi sunt suparata pe societate, dar sunt fericita pentru ca traiesc [::cartea aia "am trait atat de putin" ma face sa fiu totusi recunoscatoare pentru ceea ce am EU, dar ma si intristeaza pentru ca ma face sa ma gandesc la ce au ALTII si nu stiu sa fie recunoscatori:::]
Parampam...cam atat am avut de spus.
vineri, 21 martie 2008
ani de liceu...
Mai sunt 12 saptamani de scoala...si in ritmul in care au inceput sa treaca zilele, mi-e groaza sa ma gandesc ca mai am atat de putin...vreau sa vina vacanta de vara, vreau sa vina VARA, ziua mea, sa plec in grecia, sa ma bronzez, sa ma distrez...dar...nu vreau sa se termine liceul :(. Stiu ca mai am inca 1 an...dar..tot nu vreau sa se termine.
Liceul a insemnat si continua sa insemne foarte mult pentru mine...liceul a fost locul in care am vazut ce inseamna sa fi bun, sa fi rau, sa fi nebun, sa fi cuminte, sa fi naiv, sa fi egoist, sa fi solidar, sa fi individualist...multe din aspectele vietii le-am regasit in "mormantul tineretii mele".
Clasa mea nu este una unita...ba chiar suntem foarte dezbinati. Inca de la inceputul clasei a9a s-au format grupuri si in interiorul acelori grupuri grupuletze, si tot asa...dar asta strict legat de activitatile din afara scolii sau din cat de des ies unii afara la tigara...In curtea scolii, la un fum se pot lega multe prietenii...dar e pacat ca sunt prea putini cei care ies afara doar de dragul de a sta cu ceilalti, restul sunt parca intr-o alta tabara. Ideea e ca in clasa la mine nu s-au iscat niciodata conflicte intre grupulete, cei mai multi se ignora, cred k sunt persoane care nu si-au zis nici macar "buna" de luni de zile...
Dar eu...eu ii iubesc pe toti...eu ma inteleg bine cu toti...si sunt constienta ca am cunoscut atat de putin din fiecare....si mi-as dori sa ii cunosc mai mult, sa ma apropii de ei mai mult....pentru ca la fel s-a petrecut si in generala. Am descoperit dupa 1-2 ani de cand nu mai eram in aceeasi clasa, cat de multe lucruri am in comun cu cate o fosta colega, iar Oana, cea mai buna prietena a mea se incadreaza lejer in categoria asta. Pana in clasa a8a faceam parte din "grupuri" diferite, iar incepand cu clasa a 9a- cand nu mai erau ceilalti care sa ne influenteze - am realizat cat de mult ne potrivim in ceea ce priveste conceptul de prietenie...si continuam sa fim good friends.
Am spus ca nu vreau sa mai fac greseala asta...dar o fac..si imi dau seama de asta...numai ca...conjunctura nu imi permite sa fiu altfel.
Voi ramane atat de apropiata pe cat pot fi...
Azi, Geek [aka Cristina] - tocilara clasei noastre [o fata pasionata de matematica, fara prea multe posibilitati materiale, simpla, naiva, inchisa in ea, roseste mereu, zambeste tot timpul cand o rugam ceva] m-a ajutat la niste exercitii de la tema la mate...am rugat-o, mi-a afisat un zambet sincer si nu m-a refuzat, ca de fiecare data. Si am simtit nevoia sa ii multumesc mai mult decat prin intermediul unor simple vorbe...
Si i-am scris...nu e mare lucru, dar sunt sigura ca pentru ea a insemnat ceva....I-am scris pe o agenda pe care o lasase din greseala la mine pe banca:
"Multumim Cristina ca faci parte din clasa noastra...multumim ca ne scoti mereu din belele, ca rosesti mereu cand esti concentrata, cand ne raspunzi mereu cu un zambet sincer orice intrebare ti-am pune. Te iubim, in felul nostru pueril si stangaci.
Cu drag, colegii tai"
ce i-am scris de fapt a fost putin mai complex si mai frumos formulat, dar ideea e cuprinsa si in fragmentul de mai sus. Dupa ce a citit, s-a inrosit, a venit la mine si m-a pupat si mi-a spus ca probabil sunt singura din clasa care o aprecieaza...si i-am spus ca nu e adevarat, ca eu sunt singura care nu se sfieste sa o spuna si sa o arate...
Si m-am simtit mai bine...ceva mai impacata :)
Ah, ar fi atat de multe de spus despre colegii mei....sau macar despre fiecare grup...fiecare are ceva unic, ceva...deosebit...si chiar ma simt foarte atasata de ei, intr-un fel sau altul...
Si nu vreau sa se termine liceul...:-<
Love you, guys!
Liceul a insemnat si continua sa insemne foarte mult pentru mine...liceul a fost locul in care am vazut ce inseamna sa fi bun, sa fi rau, sa fi nebun, sa fi cuminte, sa fi naiv, sa fi egoist, sa fi solidar, sa fi individualist...multe din aspectele vietii le-am regasit in "mormantul tineretii mele".
Clasa mea nu este una unita...ba chiar suntem foarte dezbinati. Inca de la inceputul clasei a9a s-au format grupuri si in interiorul acelori grupuri grupuletze, si tot asa...dar asta strict legat de activitatile din afara scolii sau din cat de des ies unii afara la tigara...In curtea scolii, la un fum se pot lega multe prietenii...dar e pacat ca sunt prea putini cei care ies afara doar de dragul de a sta cu ceilalti, restul sunt parca intr-o alta tabara. Ideea e ca in clasa la mine nu s-au iscat niciodata conflicte intre grupulete, cei mai multi se ignora, cred k sunt persoane care nu si-au zis nici macar "buna" de luni de zile...
Dar eu...eu ii iubesc pe toti...eu ma inteleg bine cu toti...si sunt constienta ca am cunoscut atat de putin din fiecare....si mi-as dori sa ii cunosc mai mult, sa ma apropii de ei mai mult....pentru ca la fel s-a petrecut si in generala. Am descoperit dupa 1-2 ani de cand nu mai eram in aceeasi clasa, cat de multe lucruri am in comun cu cate o fosta colega, iar Oana, cea mai buna prietena a mea se incadreaza lejer in categoria asta. Pana in clasa a8a faceam parte din "grupuri" diferite, iar incepand cu clasa a 9a- cand nu mai erau ceilalti care sa ne influenteze - am realizat cat de mult ne potrivim in ceea ce priveste conceptul de prietenie...si continuam sa fim good friends.
Am spus ca nu vreau sa mai fac greseala asta...dar o fac..si imi dau seama de asta...numai ca...conjunctura nu imi permite sa fiu altfel.
Voi ramane atat de apropiata pe cat pot fi...
Azi, Geek [aka Cristina] - tocilara clasei noastre [o fata pasionata de matematica, fara prea multe posibilitati materiale, simpla, naiva, inchisa in ea, roseste mereu, zambeste tot timpul cand o rugam ceva] m-a ajutat la niste exercitii de la tema la mate...am rugat-o, mi-a afisat un zambet sincer si nu m-a refuzat, ca de fiecare data. Si am simtit nevoia sa ii multumesc mai mult decat prin intermediul unor simple vorbe...
Si i-am scris...nu e mare lucru, dar sunt sigura ca pentru ea a insemnat ceva....I-am scris pe o agenda pe care o lasase din greseala la mine pe banca:
"Multumim Cristina ca faci parte din clasa noastra...multumim ca ne scoti mereu din belele, ca rosesti mereu cand esti concentrata, cand ne raspunzi mereu cu un zambet sincer orice intrebare ti-am pune. Te iubim, in felul nostru pueril si stangaci.
Cu drag, colegii tai"
ce i-am scris de fapt a fost putin mai complex si mai frumos formulat, dar ideea e cuprinsa si in fragmentul de mai sus. Dupa ce a citit, s-a inrosit, a venit la mine si m-a pupat si mi-a spus ca probabil sunt singura din clasa care o aprecieaza...si i-am spus ca nu e adevarat, ca eu sunt singura care nu se sfieste sa o spuna si sa o arate...
Si m-am simtit mai bine...ceva mai impacata :)
Ah, ar fi atat de multe de spus despre colegii mei....sau macar despre fiecare grup...fiecare are ceva unic, ceva...deosebit...si chiar ma simt foarte atasata de ei, intr-un fel sau altul...
Si nu vreau sa se termine liceul...:-<
Love you, guys!
joi, 20 martie 2008
7 juma' vs 8 si ceva
Ora 6:15 - intra mami in camera: "Hai, trezeste-te ca e si un sfert", "...yaawn...inca 5 minute", "nici un 5 minute...treci!"...cu ochii cazuti in gura ma ridic din patul meu atat de calduros, iubit, drag, minunat...si ma misc teleghidata catre living, unde atmosfera e deja foarte animata: fierbatorul de cafea se odihneste linistit pe blat dupa ce a terminat de facut cafeaua al carei miros il ador dimineata, prajitorul de paine este in plin program de lucru, fum de tigare pluteste prin camera abia luminata de zorii diminetii...
Iar tata, tata e la baie...unde eu ma duc imediat cum ma ridic din pat...iar eu am o singura baie-una mica, albastra si cu spoturi jmecherashe. Si am nevoie urgent la acea baie...nu pentru nevoi fiziologice, ci pentru a alunga somnul de pe fatza mea si din intregul corp de fapt - cu una bucata apa rece...altfel nu sunt in stare de nimic. Si revenind la tatal meu...nu mai iese din baie. O fi mancat ceva ce nu i-a priit ieri, sau poate doar a adormit wc, nu stiu exact ce s-a intamplat, pentru ca in timp ce imi astept randul, somnul imi ocheste locul sensibil si ma doboara grav de tot...apuc doar sa indrug:"nu pot sa ma duc la prima ora...MI-E SOMN!", imi trag un halat pe mine si adorm pe canapea...
Biata mami nu s-a mai sinchisit sa ma trezeasca...nu stiu exact de ce, dar mi-a fost imposibil sa ma trezesc la ora aia. Ee..pe la 7 si ceva, altfel se prezentau lucrurile.
Singura acasa, cafelutza inca aburinda, o tigara [de fapt au fost 2, dar..shht...i try to quit], radio, linistea diminetii acompaniata de ciripitul vesel al pasarelelor...toate astea alcatuiau un cadru matinal minunat!
Si dragii mei, plec...vesela, cu castile in urechi cu o energie debordanta, si ma indrept usor catre statia de troleu. uooou..nici nu ajung bine ca vad o mare de lume...what the duck? vine un troleu..nu il iau..mi se parea incredibil de mica acea masina pentru multimea aia imensa...asa ca l-am asteptat pe urmatorul...care in mod surprinzator, a fost la fel de plin..si a venit la maxim 5 minute diferenta. Eh..am zis ca asta e si nu am lasat sa imi strice buna dispozitie...speram doar sa prind un loc, sa ma uit linistita pe fereastra, sa ascult muzicutza mea si sa astept sa ajung la metrou. Nu am prins loc....eh...am zis ca asta e si nu am lasat sa imi strice buna dispozitie. In picioare stand, imi dau ghiozdanul jos, ca deh, incomoda lumea de prin jur, dar mai ales..ii impiedica sa imi dea mie ghionturi in coaste sau chiar sa se apropie atat de mult de mine incat sa imi faca picioarele tot una cu pamantul...am primit un ghiont, am primit si scuze, mi s-au facut picioarele una cu pamantu',nu am mai primit scuze dar...eh...am zis ca asta e si nu am lasat sa imi strice buna dispozitie.
Se pune hardughia in miscare...surpriza...viteza melcului turbat parea a fi unica si singura posibilitate de a circula la ora aia pe strazile impanzite de borduri in constructie ale bercenului [cu ocazia asta, tin sa transmit un mic mesaj dragilor nostri conducatori de toate felurile: presedinte, minstri, primari, etc: "Multumim din inima partidului nostru/Ridicam degetul in aer si il salutam" <<>>].
Revin. Incercam din rasputeri sa imi pastrez calmul, sa spun ca asta e si sa nu las sa imi strice buna dispozitie...ii ascultam pe Dobrovolschi si Craioveanu si imi puteam mentine fatza dominata de un zambet matinal tamp. Asta pana cand am ajuns intr-o intersectie, unde lucrurile o luasera razna rau de tot. La modul ala cel mai grav posibil. In orice directie te uitai, vedeai un sir luuuuuuuung de masini, aparent fara sfarsit. Si s-a intamplat ceva la un semafor...ca troleul nu mai inainta...chiar si viteza melcului turbat devenise ceva la care aspiram...si de care nu am mai avut parte. Si uite asa, am fost nevoita sa imi continui drumul pana la metrou pe jos, printre masini cu soferi nervosi, oameni stresati ca au intarziat la munca si ca sunt nevoiti sa mearga si pe jos pe deasupra [bietul sofer de troleibuz, a deschis usile in mijlocul statiei pentru ca era si el constient ca lucrurile scapasera de sub control].
Sincer, daca imi uitam mp3-ul acasa, cred ca faceam o criza de nervi in dimineata asta...
Noroc ca in metrou, lucrurile au fost cat de cat ok. Nu am prins loc jos, dar la usa de pe partea dreapta am reusit sa ma strecor si sa raman pana la romana...mai o muzicutza, am scos si cartea&am citit un pic, a fost ok.
Ajung la scoala...mi s-a pus absenta la prima ora...nu-i panica...o motivez cu o minciunica mica. Toata lumea pleaca de la scoala...eu stau cu inca cativa pana la sfarsit, asa..de amorul artei, ca ore oricum nu s-au facut, absente nu s-au mai pus...plec si de la scoala...ajung acasa, stau ce stau si ma bag la somn. Un somn adanc si atat de dulce, care s-a prelungit pana pe la 7 seara...
Concluzia este ca nu trebuie sa mai chiulesc joia de la prima ora...dumnezeu ma pedepseste - trimite aglomeratia infernala pe capul meu...cand intru l a7 jumate, lucrurile sunt acceptabile..la 8 jumate insa, totul o ia razna - oamenii, masinile, claxoanele, semafoarele, ughh...
Si maine intru tot la 8 jumate...eh...voi zice ca asta e si nu voi lasa sa imi strice buna dispozitie...oh god...wish me luck! :-|
Iar tata, tata e la baie...unde eu ma duc imediat cum ma ridic din pat...iar eu am o singura baie-una mica, albastra si cu spoturi jmecherashe. Si am nevoie urgent la acea baie...nu pentru nevoi fiziologice, ci pentru a alunga somnul de pe fatza mea si din intregul corp de fapt - cu una bucata apa rece...altfel nu sunt in stare de nimic. Si revenind la tatal meu...nu mai iese din baie. O fi mancat ceva ce nu i-a priit ieri, sau poate doar a adormit wc, nu stiu exact ce s-a intamplat, pentru ca in timp ce imi astept randul, somnul imi ocheste locul sensibil si ma doboara grav de tot...apuc doar sa indrug:"nu pot sa ma duc la prima ora...MI-E SOMN!", imi trag un halat pe mine si adorm pe canapea...
Biata mami nu s-a mai sinchisit sa ma trezeasca...nu stiu exact de ce, dar mi-a fost imposibil sa ma trezesc la ora aia. Ee..pe la 7 si ceva, altfel se prezentau lucrurile.
Singura acasa, cafelutza inca aburinda, o tigara [de fapt au fost 2, dar..shht...i try to quit], radio, linistea diminetii acompaniata de ciripitul vesel al pasarelelor...toate astea alcatuiau un cadru matinal minunat!
Si dragii mei, plec...vesela, cu castile in urechi cu o energie debordanta, si ma indrept usor catre statia de troleu. uooou..nici nu ajung bine ca vad o mare de lume...what the duck? vine un troleu..nu il iau..mi se parea incredibil de mica acea masina pentru multimea aia imensa...asa ca l-am asteptat pe urmatorul...care in mod surprinzator, a fost la fel de plin..si a venit la maxim 5 minute diferenta. Eh..am zis ca asta e si nu am lasat sa imi strice buna dispozitie...speram doar sa prind un loc, sa ma uit linistita pe fereastra, sa ascult muzicutza mea si sa astept sa ajung la metrou. Nu am prins loc....eh...am zis ca asta e si nu am lasat sa imi strice buna dispozitie. In picioare stand, imi dau ghiozdanul jos, ca deh, incomoda lumea de prin jur, dar mai ales..ii impiedica sa imi dea mie ghionturi in coaste sau chiar sa se apropie atat de mult de mine incat sa imi faca picioarele tot una cu pamantul...am primit un ghiont, am primit si scuze, mi s-au facut picioarele una cu pamantu',nu am mai primit scuze dar...eh...am zis ca asta e si nu am lasat sa imi strice buna dispozitie.
Se pune hardughia in miscare...surpriza...viteza melcului turbat parea a fi unica si singura posibilitate de a circula la ora aia pe strazile impanzite de borduri in constructie ale bercenului [cu ocazia asta, tin sa transmit un mic mesaj dragilor nostri conducatori de toate felurile: presedinte, minstri, primari, etc: "Multumim din inima partidului nostru/Ridicam degetul in aer si il salutam" <<>>].
Revin. Incercam din rasputeri sa imi pastrez calmul, sa spun ca asta e si sa nu las sa imi strice buna dispozitie...ii ascultam pe Dobrovolschi si Craioveanu si imi puteam mentine fatza dominata de un zambet matinal tamp. Asta pana cand am ajuns intr-o intersectie, unde lucrurile o luasera razna rau de tot. La modul ala cel mai grav posibil. In orice directie te uitai, vedeai un sir luuuuuuuung de masini, aparent fara sfarsit. Si s-a intamplat ceva la un semafor...ca troleul nu mai inainta...chiar si viteza melcului turbat devenise ceva la care aspiram...si de care nu am mai avut parte. Si uite asa, am fost nevoita sa imi continui drumul pana la metrou pe jos, printre masini cu soferi nervosi, oameni stresati ca au intarziat la munca si ca sunt nevoiti sa mearga si pe jos pe deasupra [bietul sofer de troleibuz, a deschis usile in mijlocul statiei pentru ca era si el constient ca lucrurile scapasera de sub control].
Sincer, daca imi uitam mp3-ul acasa, cred ca faceam o criza de nervi in dimineata asta...
Noroc ca in metrou, lucrurile au fost cat de cat ok. Nu am prins loc jos, dar la usa de pe partea dreapta am reusit sa ma strecor si sa raman pana la romana...mai o muzicutza, am scos si cartea&am citit un pic, a fost ok.
Ajung la scoala...mi s-a pus absenta la prima ora...nu-i panica...o motivez cu o minciunica mica. Toata lumea pleaca de la scoala...eu stau cu inca cativa pana la sfarsit, asa..de amorul artei, ca ore oricum nu s-au facut, absente nu s-au mai pus...plec si de la scoala...ajung acasa, stau ce stau si ma bag la somn. Un somn adanc si atat de dulce, care s-a prelungit pana pe la 7 seara...
Concluzia este ca nu trebuie sa mai chiulesc joia de la prima ora...dumnezeu ma pedepseste - trimite aglomeratia infernala pe capul meu...cand intru l a7 jumate, lucrurile sunt acceptabile..la 8 jumate insa, totul o ia razna - oamenii, masinile, claxoanele, semafoarele, ughh...
Si maine intru tot la 8 jumate...eh...voi zice ca asta e si nu voi lasa sa imi strice buna dispozitie...oh god...wish me luck! :-|
miercuri, 19 martie 2008
vina de a se fi nascut
"Draga Alexandra,
Iti doresc, din inima, sa cunosti suferinta numai din carti"
Cuvintele astea au fost scrise de niste degete imbatranite de trecerea anilor si de greutati[inimaginabile] ale vietii... si da, imi sunt dedicate mie...
Oliver Lustig - un nume care pentru mine nu reprezenta nimic pana astazi...un Oliver cu nume "amuzant" [lustig=amuzant]...doar ca el nu a trait mai nimic amuzant... este unul din evreii transilvaneni ce au supravietuit Holocaustului...am avut ocazia sa il vad, sa il aud, sa il inteleg, sa ii strang mana, sa il privesc in ochi si sa ii sarut obrajii trecuti prin atatea chinuri.
Cum? Pai simplu...saptamana trecuta, ne-a anuntat profa de istorie ca a luat legatura cu 2 dintre supravietuitorii Holocaustului si ca i-a invitat la noi in liceu, sa prezinte in fata mai multor clase de a11a viata din perioada celui de-al doilea razboi mondial...viata unui evreu, mai exact...Eh, noi copii tampiti, evident ca am zis toti ca mergem cand ne-a intrebat cine e doritor - ca doar scapam de o ora de chimie si inca vreo doua de bio. Si uite asa astazi, la 10 jumate eram cam un sfert din clasa mea[celelalte 3 sferturi s-au evaporat pe drum] + elevi de la alte clase stransi in biblioteca, chiulind [motivat] de la ore si asteptandu-ne sa urmeze o chestie plictisitoare ce ne gandeam noi ca ar trebui sa dureze in jur de o ora si pe urma sa ne tiram care pe unde apuca...acasa, in oras, oriunde numai la scoala nu.
Si ii vedem ca intra...2 batranei la vreo 80 de ani, imbracati la costum, unul cu o privire blajina, celalalt ceva mai dur, mici de statura si cu un zambet binevoitor pe fata. Ne-am ridicat toti in picioare, ca doar deh..suntem copii respectuosi.Pe urma profa a tinut un mic discurs si le-a dat mai apoi cuvantul celor doi.
Primul care a vorbit a fost Liviu Beris. Si si-a inceput discursul in felul urmator:
"Mai intai de toate, vreau sa va pun o intrebare. Cati dintre voi si-au ales parintii din care s-au nascut?" - pauza...nici o mana ridicata, nici o musca zburand prin sala, vocea calda si blanda ne-a facut pe toti sa incremenim -
"Nimeni, nu? Nici eu...si totusi am fost condamnat la moarte nu pentru ce-am spus, nici macar pentru ce-am facut...ci doar pentru ca m-am nascut"
Si apoi au urmat marturii terifiante...lucruri ingrozitoare pe care nu mi le puteam imagina nici macar in cele mai rele cosmaruri. Si nimeni nu mai spunea nimic. Nici unul dintre noi nu mai indraznea sa spuna nimic de teama ca astfel ar putea sa intineze insemnatatea faptelor povestite si amintirea celor care le-au trait. Si domnul Beris a vorbit cam o ora...a vorbit o ora despre deportarea sa catre Siberia...drumul anevoios, transformarea din om civilizat in animal in numai cateva zile, mizerii si umilinte indurate, mult sub limitele umane. Iar noi stateam afundati in scaunele noastre, privindu-i buzele miscandu-se tremurat si ochii indurerati de retrairea acelor momente.
Apoi a urmat cel de-al doilea batranel. Mai micut,mai indesat decat cel dintai, mai incruntat si repezit la prima vedere. El ne pregatise si ceva materiale pe un video proiector. El era domnul Oliver Lustig. Din clipa in care a inceput sa povesteasca despre cele 4 luni petrecute la Birkenau-Auschwitz, a devenit maret, chipul ii era oarecum luminat - i se citea pe fata dorinta de a ne face sa vedem cu mintea acele momente de groaza pentru a reusi sa apreciem tot ceea ce avem astazi - , si imediat ce a inceput sa rosteasca primele cuvinte, parca m-am teleportat in alta lume...nu ii mai vedeam pe cei din jur...il vedeam doar pe el cum povesteste, vedeam imaginile de pe video proiector si aveam toate scenele in minte [asa mi se intampla tot timpul la istorie...si atunci cand citesc ceva in general...ma detasez de tot ce e in jur si imi imaginez fiecare scena]. Am fost cutremurata...impresionata pana la lacrimi. Incercam din rasputeri sa ma abtin, dar efectiv nu puteam, pentru ca dupa fiecare replica ce impresiona urma alta, si inca una si asa mai departe. Efectiv nu m-am putut stapani si au inceput sa curga lacrimi siroaie din ochii mei...atunci am luat-o in brate pe teo [colega mea de banca] si am incercat sa ma ascund dupa ea ca sa nu observe ceilalti ca dau apa la soricei, dar cand am intors privirea, am fost uimita sa vad ca nu eram singura careia ii curgea lacrima dupa lacrima, involuntar...
Nu pot sa reproduc toate cate s-au povestit astazi...3h si ceva a durat toata chestia...au fost spuse multe...lucruri cunoscute, invatate, altele mai putin cunoscute si mediatizate.
Ideea e ca la sfarsit, s-au impartit prin sala biletzele pe care, daca doream, puteam sa scriem intrebari, fara sa le semnam, intrebari la care cei doi domni erau dispusi sa ne raspunda. Si am scris si eu o intrebare...care s-a nimerit sa ajunga la domnul Lustig, pentru care aveam deja o admiratie greu de descris...si cand i-a venit randul sa raspunda, din multele biletzele adunate, al meu era cel pe care l-a invartit dintr-o mana in cealalta...si pe care l-a studiat...l-a impresionat...si mi-a raspuns...el a numit-o o intrebare nedreapta, eu nu asta am vrut sa exprim.
Suna asa: "In lupta dumneavoastra cu moartea ce motiv, sau de fapt...ce anume v-a dat puterea necesara sa ramaneti in viata si sa luptati pana la capat?".
Dupa ce a citit intrebarea a rugat persoana care a scris-o [adica eu] sa vina la el dupa ce se termina toata chestia, pentru ca vrea sa ii vorbeasca in particular. Si asa s-a intamplat dupa ce a raspuns si la intrebarile celorlalti colegi. Ah, mai inainte i-a dat profei 20 de exemplare din cartea "Am trait atat de putin" - jurnalul unei fetite de 13 ani,Anne Frank a Transilvaniei de Nord, care nu a reusit sa fenteze moartea - exemplare pe care sa le imparta cui credea ea de cuviinta, dar unul l-a oprit el si a spus ca vrea sa i-l inmaneze personal, impreuna cu o dedicatie, celui care a pus intrebarea.
Si uite asa m-am dus eu la sfarsit la domnul Lustig, m-am prezentat, el mi-a luat zambitor mana in mainile sale si m-a sarutat cu foc pe ambii obraji, dupa care m-a invitat sa iau loc langa el. Aveam emotii...eram chiar impresionata, pentru ca realizam ca stau fata in fata cu un adevarat erou, un om care a trait o adevarata trauma si care este martorul a numeroase evenimente din istoria Romaniei, si nu numai. Si am vorbit...i-am spus ca motivul pentru care i-am adresat intrebarea a fost acela de a ne da o lectie de viata, noua celor prezenti acolo...noua adolescentilor carora ni se pare ca lumea intreaga se prabuseste daca iubitul/iubita ne paraseste, sau mai stiu eu ce alt motiv, si unii ajung chiar sa isi ia viata din motive asemanatoare, iar el...de ce a tras cu dintii de o viata ce parea ca nu mai are nici un rost? o viata fara mama, fara frati, doar mizerie, chinuri, foamete, durere fizica si psihica....si mi-a raspuns foarte nonsalant: speranta a fost cea care m-a tinut in viata..speranta ca voi reusi sa scap si sa le impartasesc si celorlalti cum s-au intamplat lucrurile cu adevarat la Auschiwtz.
Eh, si ma rog..dupa aia am mai vorbit despre anumite carti - mi-a promis ca imi va trimite prin doamna profesoara un exemplar din nu stiu ce carte ce nu mai poate fi gasita pe piata - si mi-am luat la revedere de la acel om care a reusit sa ma faca in cateva ore sa pretuiesc mai mult: Bucurestiul poluat, babele si mosii stresanti, o floare, o mangaiere, parintii, prietenii, pe basescu, pe tariceanu, mass-media, constitutia, tot...si am plecat spre casa ganditoare, multumita si dornica de mai multe in acelasi timp.
Eh, o astfel de lectie de viata e bine venita din cand in cand...Si cu asta inchei...ma duc sa termin cartea primita in dar pe care am inceput-o inca din druml spre casa...in metrou...
aa...si...
daca e careva interesat, aici sunt cateva declaratii ale celor doi SUPRAVIETUITORI:
http://www.monitorulbt.ro/index.php?a=&email=&module=show_stire.php&id=44752
[asta e foarte interesant]: http://www.gandul.info/a.html?item=2405292
Iti doresc, din inima, sa cunosti suferinta numai din carti"
Cuvintele astea au fost scrise de niste degete imbatranite de trecerea anilor si de greutati[inimaginabile] ale vietii... si da, imi sunt dedicate mie...
Oliver Lustig - un nume care pentru mine nu reprezenta nimic pana astazi...un Oliver cu nume "amuzant" [lustig=amuzant]...doar ca el nu a trait mai nimic amuzant... este unul din evreii transilvaneni ce au supravietuit Holocaustului...am avut ocazia sa il vad, sa il aud, sa il inteleg, sa ii strang mana, sa il privesc in ochi si sa ii sarut obrajii trecuti prin atatea chinuri.
Cum? Pai simplu...saptamana trecuta, ne-a anuntat profa de istorie ca a luat legatura cu 2 dintre supravietuitorii Holocaustului si ca i-a invitat la noi in liceu, sa prezinte in fata mai multor clase de a11a viata din perioada celui de-al doilea razboi mondial...viata unui evreu, mai exact...Eh, noi copii tampiti, evident ca am zis toti ca mergem cand ne-a intrebat cine e doritor - ca doar scapam de o ora de chimie si inca vreo doua de bio. Si uite asa astazi, la 10 jumate eram cam un sfert din clasa mea[celelalte 3 sferturi s-au evaporat pe drum] + elevi de la alte clase stransi in biblioteca, chiulind [motivat] de la ore si asteptandu-ne sa urmeze o chestie plictisitoare ce ne gandeam noi ca ar trebui sa dureze in jur de o ora si pe urma sa ne tiram care pe unde apuca...acasa, in oras, oriunde numai la scoala nu.
Si ii vedem ca intra...2 batranei la vreo 80 de ani, imbracati la costum, unul cu o privire blajina, celalalt ceva mai dur, mici de statura si cu un zambet binevoitor pe fata. Ne-am ridicat toti in picioare, ca doar deh..suntem copii respectuosi.Pe urma profa a tinut un mic discurs si le-a dat mai apoi cuvantul celor doi.
Primul care a vorbit a fost Liviu Beris. Si si-a inceput discursul in felul urmator:
"Mai intai de toate, vreau sa va pun o intrebare. Cati dintre voi si-au ales parintii din care s-au nascut?" - pauza...nici o mana ridicata, nici o musca zburand prin sala, vocea calda si blanda ne-a facut pe toti sa incremenim -
"Nimeni, nu? Nici eu...si totusi am fost condamnat la moarte nu pentru ce-am spus, nici macar pentru ce-am facut...ci doar pentru ca m-am nascut"
Si apoi au urmat marturii terifiante...lucruri ingrozitoare pe care nu mi le puteam imagina nici macar in cele mai rele cosmaruri. Si nimeni nu mai spunea nimic. Nici unul dintre noi nu mai indraznea sa spuna nimic de teama ca astfel ar putea sa intineze insemnatatea faptelor povestite si amintirea celor care le-au trait. Si domnul Beris a vorbit cam o ora...a vorbit o ora despre deportarea sa catre Siberia...drumul anevoios, transformarea din om civilizat in animal in numai cateva zile, mizerii si umilinte indurate, mult sub limitele umane. Iar noi stateam afundati in scaunele noastre, privindu-i buzele miscandu-se tremurat si ochii indurerati de retrairea acelor momente.
Apoi a urmat cel de-al doilea batranel. Mai micut,mai indesat decat cel dintai, mai incruntat si repezit la prima vedere. El ne pregatise si ceva materiale pe un video proiector. El era domnul Oliver Lustig. Din clipa in care a inceput sa povesteasca despre cele 4 luni petrecute la Birkenau-Auschwitz, a devenit maret, chipul ii era oarecum luminat - i se citea pe fata dorinta de a ne face sa vedem cu mintea acele momente de groaza pentru a reusi sa apreciem tot ceea ce avem astazi - , si imediat ce a inceput sa rosteasca primele cuvinte, parca m-am teleportat in alta lume...nu ii mai vedeam pe cei din jur...il vedeam doar pe el cum povesteste, vedeam imaginile de pe video proiector si aveam toate scenele in minte [asa mi se intampla tot timpul la istorie...si atunci cand citesc ceva in general...ma detasez de tot ce e in jur si imi imaginez fiecare scena]. Am fost cutremurata...impresionata pana la lacrimi. Incercam din rasputeri sa ma abtin, dar efectiv nu puteam, pentru ca dupa fiecare replica ce impresiona urma alta, si inca una si asa mai departe. Efectiv nu m-am putut stapani si au inceput sa curga lacrimi siroaie din ochii mei...atunci am luat-o in brate pe teo [colega mea de banca] si am incercat sa ma ascund dupa ea ca sa nu observe ceilalti ca dau apa la soricei, dar cand am intors privirea, am fost uimita sa vad ca nu eram singura careia ii curgea lacrima dupa lacrima, involuntar...
Nu pot sa reproduc toate cate s-au povestit astazi...3h si ceva a durat toata chestia...au fost spuse multe...lucruri cunoscute, invatate, altele mai putin cunoscute si mediatizate.
Ideea e ca la sfarsit, s-au impartit prin sala biletzele pe care, daca doream, puteam sa scriem intrebari, fara sa le semnam, intrebari la care cei doi domni erau dispusi sa ne raspunda. Si am scris si eu o intrebare...care s-a nimerit sa ajunga la domnul Lustig, pentru care aveam deja o admiratie greu de descris...si cand i-a venit randul sa raspunda, din multele biletzele adunate, al meu era cel pe care l-a invartit dintr-o mana in cealalta...si pe care l-a studiat...l-a impresionat...si mi-a raspuns...el a numit-o o intrebare nedreapta, eu nu asta am vrut sa exprim.
Suna asa: "In lupta dumneavoastra cu moartea ce motiv, sau de fapt...ce anume v-a dat puterea necesara sa ramaneti in viata si sa luptati pana la capat?".
Dupa ce a citit intrebarea a rugat persoana care a scris-o [adica eu] sa vina la el dupa ce se termina toata chestia, pentru ca vrea sa ii vorbeasca in particular. Si asa s-a intamplat dupa ce a raspuns si la intrebarile celorlalti colegi. Ah, mai inainte i-a dat profei 20 de exemplare din cartea "Am trait atat de putin" - jurnalul unei fetite de 13 ani,Anne Frank a Transilvaniei de Nord, care nu a reusit sa fenteze moartea - exemplare pe care sa le imparta cui credea ea de cuviinta, dar unul l-a oprit el si a spus ca vrea sa i-l inmaneze personal, impreuna cu o dedicatie, celui care a pus intrebarea.
Si uite asa m-am dus eu la sfarsit la domnul Lustig, m-am prezentat, el mi-a luat zambitor mana in mainile sale si m-a sarutat cu foc pe ambii obraji, dupa care m-a invitat sa iau loc langa el. Aveam emotii...eram chiar impresionata, pentru ca realizam ca stau fata in fata cu un adevarat erou, un om care a trait o adevarata trauma si care este martorul a numeroase evenimente din istoria Romaniei, si nu numai. Si am vorbit...i-am spus ca motivul pentru care i-am adresat intrebarea a fost acela de a ne da o lectie de viata, noua celor prezenti acolo...noua adolescentilor carora ni se pare ca lumea intreaga se prabuseste daca iubitul/iubita ne paraseste, sau mai stiu eu ce alt motiv, si unii ajung chiar sa isi ia viata din motive asemanatoare, iar el...de ce a tras cu dintii de o viata ce parea ca nu mai are nici un rost? o viata fara mama, fara frati, doar mizerie, chinuri, foamete, durere fizica si psihica....si mi-a raspuns foarte nonsalant: speranta a fost cea care m-a tinut in viata..speranta ca voi reusi sa scap si sa le impartasesc si celorlalti cum s-au intamplat lucrurile cu adevarat la Auschiwtz.
Eh, si ma rog..dupa aia am mai vorbit despre anumite carti - mi-a promis ca imi va trimite prin doamna profesoara un exemplar din nu stiu ce carte ce nu mai poate fi gasita pe piata - si mi-am luat la revedere de la acel om care a reusit sa ma faca in cateva ore sa pretuiesc mai mult: Bucurestiul poluat, babele si mosii stresanti, o floare, o mangaiere, parintii, prietenii, pe basescu, pe tariceanu, mass-media, constitutia, tot...si am plecat spre casa ganditoare, multumita si dornica de mai multe in acelasi timp.
Eh, o astfel de lectie de viata e bine venita din cand in cand...Si cu asta inchei...ma duc sa termin cartea primita in dar pe care am inceput-o inca din druml spre casa...in metrou...
aa...si...
daca e careva interesat, aici sunt cateva declaratii ale celor doi SUPRAVIETUITORI:
http://www.monitorulbt.ro/index.php?a=&email=&module=show_stire.php&id=44752
[asta e foarte interesant]: http://www.gandul.info/a.html?item=2405292
marți, 18 martie 2008
Cand mama-i plecata de acasa, fetita se gandeste ca-i pasa...:)
Profit de putinele clipe ramase de singuratate...de liniste...ca sa imi mai vars amarul putin.
Am incercat din rasputeri ca azi sa fiu o fata harnica...chiar m-am straduit...am spalat vasele, mi-am facut patul, am strans hainele imprastiate pe scaune [si le-am aruncat in sifonier, dar nu se pune], am mai cules o scama, am suflat un firicel de praf...si cam atat.
Si tot nu am fost harnica indeajuns...pentru ca asta fac aproape zilnic, numai ca nimeni nu aprecieaza micile eforturi pe care le depun in privinta asta. Nu mi-e felu', domne, ce sa fac?!? daca asa am fost obisnuita, asa m-au dresat de mica - sa faca ei totul in locul meu cand vine vorba de curatenie - acum degeaba au asteptari sa devin peste noapte nevasta lui Mister Proper...nu pot, nu vreau, nu-mi place, nu e bine, dar n-am ce face...si ce ma zgarie pe bibilica cel mai rau este faptul ca atunci cand incepe o cearta intre mine si a mea mamica, in special [pe care o consider minunata si o ador, dar care ma exaspereaza uneori] oricare ar fi subiectul discutiei, totul degeneraza pentru a ajunge tot la firea mea atat de dezordonata si indiferenta in ceea ce priveste mustruluitul in casa. Sambata, cand e curatenia aia mare, ma mai bag si eu...in ultima vreme m-am bagat mereu..mai un aspirator, mai un spalat pe jos...din cand in cand si un spalat de geamuri plus stersul prafului, evident...Noroc cu tata, care pune capat mai tot timpul scanteielor ce ies intre mine si femeia ce mi-a dat viata cu vestita replica "Conflict de generatii...ne amintim, uitam, observam si ne adaptam"...si dupa tot of-ul varsat, lucrurile revin la normal - veselie, intelegere si armonie - pana la o urmatoare disputa iscata din diverse motive dar care este imposibil sa nu ajunga si la acest mare stres implantat in creierul mamicii mele - iubitoare de ordine si stralucirea ficarui lucru ce poate straluci intr-o casa.
Si ca tot veni vorba de mama, ajung la o concluzie trasa de multi altii inaintea mea, dar care m-a luminat si pe mine de curand. E in zadar sa incerci sa multumesti o mama pe deplin - oricat de "cul" , indulgenta, friendly, necrizata, rabdatoare si open-minded ar fi ea...tot exista mici chichitze cu care ii place sa te cicaleasca si sa iti omoare incetul cu incetul putinii neuroni ramasi in urma confruntarii cu prostia omeneasca din jur. In ceea ce o priveste pe a mea tutoare, la care m-am referit si in randurile de mai sus, stiu ca marea ei dorinta este sa ma vada un om realizat, care sa poata spune ca isi traieste viata din plin si se bucura de ea...dar nici nu ma lasa sa ma desprind de sufletul ei...e geloasa, e usor posesiva, speriata ca ma indepartez de ea...dar nu stiu cum sa o fac sa inteleaga ca NU SE INTAMPLA asta...e poate cea mai buna prietena a mea, dar totusi e MAMA...nu pot vorbi cu ea despre fanteziile mele, despre temerile mele, despre lucrurile pe care este firesc sa le ascunzi de parinti, despre ultimele filme aparute, despre discografia de la paramore sau multe altele...1. Pentru ca nu ii sta ei gandul la asa ceva [in ceea ce priveste ultimele lucruri] si 2. Pentru ca s-ar soca, ar intriga-o sau poate ar putea chiar sa o doara [primele categorii enumerate]
E greu de acceptat pentru ea, dar este realitatea. Azi este o alta lume, o alta gandire si alte principii pe care trebuie sa te bazezi ca sa ajungi o persoana realizata care sa poata totusi sa afirme ca a gustat si din placerile vietii...mai mult sau mai putin.
Eh...o dreg eu si de data asta...imi vad de treaba mea, nu o las sa se indeparteze de mine si usor usor o fac sa ma lase sa ma desprind de la pieptul ei, unde desi este foarte bine, mi-am dat seama ca nu ma mai incadrez...mi s-au schimbat perspectivele, conceptiile, trairile si...cred ca e un lucru destul de normal. Trebuie sa inteleaga si ea asta..nu...de fapt nu...ca de inteles a inteles de mult..trebuie sa accepte.Sa accepte sa nu ma mai tina ca pe un glob de sticla care este inconjurat de o aura de perfectiune...pentru ca ma pot sparge la fel de usor daca nu dau singura piept cu ceea ce viata presupune cu adevarat.
Hm...asta a fost o insemnare feelingoasa dupa ce am avut o cearta cu fiinta mea draga si mult iubita. Cand ma gandesc la ea, uit de toate draciile care mi se intampla si ma gandesc doar sa nu o fac sa sufere, pentru ca nu asta vreau...si imi doresc sa fie mandra de mine in continuare...Of...
Conflict de generatii...ne amintim, uitam, observam si ne adaptam - just the perfect solution
Love you, mom
Am incercat din rasputeri ca azi sa fiu o fata harnica...chiar m-am straduit...am spalat vasele, mi-am facut patul, am strans hainele imprastiate pe scaune [si le-am aruncat in sifonier, dar nu se pune], am mai cules o scama, am suflat un firicel de praf...si cam atat.
Si tot nu am fost harnica indeajuns...pentru ca asta fac aproape zilnic, numai ca nimeni nu aprecieaza micile eforturi pe care le depun in privinta asta. Nu mi-e felu', domne, ce sa fac?!? daca asa am fost obisnuita, asa m-au dresat de mica - sa faca ei totul in locul meu cand vine vorba de curatenie - acum degeaba au asteptari sa devin peste noapte nevasta lui Mister Proper...nu pot, nu vreau, nu-mi place, nu e bine, dar n-am ce face...si ce ma zgarie pe bibilica cel mai rau este faptul ca atunci cand incepe o cearta intre mine si a mea mamica, in special [pe care o consider minunata si o ador, dar care ma exaspereaza uneori] oricare ar fi subiectul discutiei, totul degeneraza pentru a ajunge tot la firea mea atat de dezordonata si indiferenta in ceea ce priveste mustruluitul in casa. Sambata, cand e curatenia aia mare, ma mai bag si eu...in ultima vreme m-am bagat mereu..mai un aspirator, mai un spalat pe jos...din cand in cand si un spalat de geamuri plus stersul prafului, evident...Noroc cu tata, care pune capat mai tot timpul scanteielor ce ies intre mine si femeia ce mi-a dat viata cu vestita replica "Conflict de generatii...ne amintim, uitam, observam si ne adaptam"...si dupa tot of-ul varsat, lucrurile revin la normal - veselie, intelegere si armonie - pana la o urmatoare disputa iscata din diverse motive dar care este imposibil sa nu ajunga si la acest mare stres implantat in creierul mamicii mele - iubitoare de ordine si stralucirea ficarui lucru ce poate straluci intr-o casa.
Si ca tot veni vorba de mama, ajung la o concluzie trasa de multi altii inaintea mea, dar care m-a luminat si pe mine de curand. E in zadar sa incerci sa multumesti o mama pe deplin - oricat de "cul" , indulgenta, friendly, necrizata, rabdatoare si open-minded ar fi ea...tot exista mici chichitze cu care ii place sa te cicaleasca si sa iti omoare incetul cu incetul putinii neuroni ramasi in urma confruntarii cu prostia omeneasca din jur. In ceea ce o priveste pe a mea tutoare, la care m-am referit si in randurile de mai sus, stiu ca marea ei dorinta este sa ma vada un om realizat, care sa poata spune ca isi traieste viata din plin si se bucura de ea...dar nici nu ma lasa sa ma desprind de sufletul ei...e geloasa, e usor posesiva, speriata ca ma indepartez de ea...dar nu stiu cum sa o fac sa inteleaga ca NU SE INTAMPLA asta...e poate cea mai buna prietena a mea, dar totusi e MAMA...nu pot vorbi cu ea despre fanteziile mele, despre temerile mele, despre lucrurile pe care este firesc sa le ascunzi de parinti, despre ultimele filme aparute, despre discografia de la paramore sau multe altele...1. Pentru ca nu ii sta ei gandul la asa ceva [in ceea ce priveste ultimele lucruri] si 2. Pentru ca s-ar soca, ar intriga-o sau poate ar putea chiar sa o doara [primele categorii enumerate]
E greu de acceptat pentru ea, dar este realitatea. Azi este o alta lume, o alta gandire si alte principii pe care trebuie sa te bazezi ca sa ajungi o persoana realizata care sa poata totusi sa afirme ca a gustat si din placerile vietii...mai mult sau mai putin.
Eh...o dreg eu si de data asta...imi vad de treaba mea, nu o las sa se indeparteze de mine si usor usor o fac sa ma lase sa ma desprind de la pieptul ei, unde desi este foarte bine, mi-am dat seama ca nu ma mai incadrez...mi s-au schimbat perspectivele, conceptiile, trairile si...cred ca e un lucru destul de normal. Trebuie sa inteleaga si ea asta..nu...de fapt nu...ca de inteles a inteles de mult..trebuie sa accepte.Sa accepte sa nu ma mai tina ca pe un glob de sticla care este inconjurat de o aura de perfectiune...pentru ca ma pot sparge la fel de usor daca nu dau singura piept cu ceea ce viata presupune cu adevarat.
Hm...asta a fost o insemnare feelingoasa dupa ce am avut o cearta cu fiinta mea draga si mult iubita. Cand ma gandesc la ea, uit de toate draciile care mi se intampla si ma gandesc doar sa nu o fac sa sufere, pentru ca nu asta vreau...si imi doresc sa fie mandra de mine in continuare...Of...
Conflict de generatii...ne amintim, uitam, observam si ne adaptam - just the perfect solution
Love you, mom
luni, 17 martie 2008
Foame in Bucuresti...si un catzel sarbatorit :)
Dupa cateva zile bune de stat cu ochii holbati in fata celui care mi-a dat dureri de cap si mi-a facut ochii sa se inroseasca pana mi-am pus ochelari de protectie, m-am hotarat sa iau atitudine. Cu ochii holbati si gura usor intredeschisa mai stateam si alta data in fata calculatorului, dar de data asta lumea virtuala a pus monopol pe mine, iar bloggingul mi s-a infatisat ca un viciu...iar cum viciile sunt mai nou pasiunea mea, i had to be part of this one too.
Asa ca m-am pus pe treaba...creati blog, ta-ra-nam, parampam si dupa nenumarate variante de "nume de afisare", "adrese url" etc, tot la cele mai simple am ajuns...ca doar asa mi se intampla mereu...e ca atunci cand vezi o pereche frumoasa de pantaloni in primul magazin in care ai intrat, dar nu ii iei...stai, te mai uiti, te mai invarti 10 nopti si 10 zile pentru ca pana la urma..tot la ei sa te intorci.
Eh...mistere inca neelucidate ale chestiei asteia ce poarta numele de viata...
Cat despre poza, nu am apucat sa pun decat una...cu iubirea mea cea mica, o catzelusha de 9 ani pentru care am plans si m-am milogit zile intregi, dar careia i-am devenit stapana pana la urma si dupa 8 ani, 10 luni si vreo 2 saptamani in care mi-ai scos peri albi in cel mai adorabil mod cu putinta, iti urez LA MULTI ANI, draga Lady!
Trecand peste acest mic moment aniversar,tin sa va aduc la cunostinta ca....mi-e foame! Si nah...lenea-i mare, fudulia nu mai spun..asadar, tinand cont de ora tarzie si intentia mea de a fi o domnisoara respectabila ce da bine pe sezlong in toiul verii calduroase ce se anunta a fi, mi-am dat seama ca cel mai potrivit lucru ar fi sa incep sa mananc cuvinte. Evrika!
Pana alta, ar cazul sa viata mea cea de zilele [fac o mica pauza de la mancat cuvinte...se digera cam greu..si nici macar nu tin de foame..mai astept putin].
Intr-un plin gropi trait o intreaga...de 18 duc mult putin linistit in oras candva Paris.
Ok...nu merge chestia asta...puteti sa incercati, dar va spun eu...cuvintele NU tin de foame..o iau de la capat:
Pana una alta, ar fi cazul sa prezint viata mea cea de toate zilele .
Intr-un Bucuresti plin de gropi am trait o viata intreaga...de aproape18 ani duc un trai mai mult sau mai putin linistit in acest oras denumit candva micul Paris.
Candva. Demult. Foarte demult.
Si credeti-ma, dragi ardeleni, moldoveni, olteni, si ce alte natii mai sunteti pe aici, ca e tare trist. Am tot citit bloguri scrise de persoane stabilite in Bucuresti de la o anumita varsta...persoanele respective provenind din zone precum Ardealul - pe care eu, personal, il ador - si acele persoane DEJA sunt oripilate, supra saturate, hyper enervate de imbulzeala, galagia, cocalarismul, prostia, nesimtirea, superficialitatea, etc etc, ce domnesc in aceasta metropola arhi-poluata. Ei bine, eu ma confrunt cu asta de o viata intreaga.
Si desi pare ca ma plang, nu o fac. Pentru ca mi-s dragi anumite aspecte ale capitalei mele...si aspectele astea depasesc aglomeratia din ratb, din trafic, muncitorii de pe strazi care nu stiu altceva decat sa scoate niste onomatopee standard, devenite deja tipice: "hey, pissi [whistle whistle] nu ma iei si pe mine cu tine", s.a., babele si mosii care comenteaza daca nu le cedezi locul in autobuz si nu isi cer scuze daca te lovesc, calca sau cine stie ce alte minunatii mai fac, tiganii de la piata sudului care fura telefoane jmekere si pe urma toata ziua buna ziua striga in gura mare: "telefoane, cartele, incarcatoare avem, telefoane, cartele!"...ehehe...si cate si mai cate.
Dar pofta de viata a oamenilor ce ma inconjoara, entuziasmul si elanul cu care pornesc in viata...multitudinea de exemple pozitive si negative pe care le intalnesc zilnic...varietatea de personalitati si caractere numai bune de analizat disponibile...la fel de multe precum numarul de magazine atat cu preturi exorbitante, cat si pentru cei mai de doamne ajuta...toate astea ma fac oarecum sa ma mandresc cu ce am avut ocazia sa vad, sa aud, sa cunosc intr-un timp atat de scurt...si desi mai toti il urasc si il doresc ras de pe suprafatza pamantului, eu il iubesc...pentru ca in el se afla Lady, mami, tati, colegii mei, prietenii mei, in el se afla spitalul in care m-am nascut, gradinita in care am pupat primul baiat pe gura, scoala generala in care eram atat de pampaloaica, liceul care m-a schimbat enorm si continua sa o faca...si mai sunt inca alte 1000 de motive pentru care nu as da Bucurestiul pentru nici un alt oras din lume [cel putin in momentul de fatza].
Eee...dar gata...ca deja l-am laudat prea mult...
Si totusi e bine...ca a mai trecut foamea....dar somnul...tot nu a venit.
Sunt fenomen, ma jur. Ma trezesc zilnic la 6 dimineata [mai putin sambata si duminica, cand oricum dorm mai putin decat in timpul saptamanii..si daca se mai intampla sa "imi fac si de cap' e clar], nu apuc sa dorm niciodata la pranz [desi mereu cand plec de la scoala spun ca abia astept sa ajung acasa sa ma culc], alerg in parc aproape zilnic, am cursuri[deutsch], meditatii - si desi toate astea sunt activitati ce in mod normal solicita organismul uman si il imping catre un somn d'ala nesimtit, pe mine ma apuca 1-2 noaptea lejer in fatza calculatorului... Citind.Ascultand.Citind .Vorbind. Citind.Razand. Jucandu-ma.Si lista continua........
Ce inseamna domne sa fi tanar...acum cat m-o mai tine si pe mine..Si totusi..trebuie sa ma gandesc la ziua de maine...CUM? CUM sa am matematica, matematica, matematica, fizica, fizica, chimie, chimie...ar trebui sa fie interzis un asemenea orar, and i really mean it...nebunie curata...asa ca ar cam trebui sa ma bag in pat, sa incerc sa dorm, sa...nu stiu...ca parca nu vreau sa vina ziua de maine, dar...tre s-o fac si p'asta.
Noapte buna dear ones si LA MULTI ANI inca o data, catzelusha mea draga!
Asa ca m-am pus pe treaba...creati blog, ta-ra-nam, parampam si dupa nenumarate variante de "nume de afisare", "adrese url" etc, tot la cele mai simple am ajuns...ca doar asa mi se intampla mereu...e ca atunci cand vezi o pereche frumoasa de pantaloni in primul magazin in care ai intrat, dar nu ii iei...stai, te mai uiti, te mai invarti 10 nopti si 10 zile pentru ca pana la urma..tot la ei sa te intorci.
Eh...mistere inca neelucidate ale chestiei asteia ce poarta numele de viata...
Cat despre poza, nu am apucat sa pun decat una...cu iubirea mea cea mica, o catzelusha de 9 ani pentru care am plans si m-am milogit zile intregi, dar careia i-am devenit stapana pana la urma si dupa 8 ani, 10 luni si vreo 2 saptamani in care mi-ai scos peri albi in cel mai adorabil mod cu putinta, iti urez LA MULTI ANI, draga Lady!
Trecand peste acest mic moment aniversar,tin sa va aduc la cunostinta ca....mi-e foame! Si nah...lenea-i mare, fudulia nu mai spun..asadar, tinand cont de ora tarzie si intentia mea de a fi o domnisoara respectabila ce da bine pe sezlong in toiul verii calduroase ce se anunta a fi, mi-am dat seama ca cel mai potrivit lucru ar fi sa incep sa mananc cuvinte. Evrika!
Pana alta, ar cazul sa viata mea cea de zilele [fac o mica pauza de la mancat cuvinte...se digera cam greu..si nici macar nu tin de foame..mai astept putin].
Intr-un plin gropi trait o intreaga...de 18 duc mult putin linistit in oras candva Paris.
Ok...nu merge chestia asta...puteti sa incercati, dar va spun eu...cuvintele NU tin de foame..o iau de la capat:
Pana una alta, ar fi cazul sa prezint viata mea cea de toate zilele .
Intr-un Bucuresti plin de gropi am trait o viata intreaga...de aproape18 ani duc un trai mai mult sau mai putin linistit in acest oras denumit candva micul Paris.
Candva. Demult. Foarte demult.
Si credeti-ma, dragi ardeleni, moldoveni, olteni, si ce alte natii mai sunteti pe aici, ca e tare trist. Am tot citit bloguri scrise de persoane stabilite in Bucuresti de la o anumita varsta...persoanele respective provenind din zone precum Ardealul - pe care eu, personal, il ador - si acele persoane DEJA sunt oripilate, supra saturate, hyper enervate de imbulzeala, galagia, cocalarismul, prostia, nesimtirea, superficialitatea, etc etc, ce domnesc in aceasta metropola arhi-poluata. Ei bine, eu ma confrunt cu asta de o viata intreaga.
Si desi pare ca ma plang, nu o fac. Pentru ca mi-s dragi anumite aspecte ale capitalei mele...si aspectele astea depasesc aglomeratia din ratb, din trafic, muncitorii de pe strazi care nu stiu altceva decat sa scoate niste onomatopee standard, devenite deja tipice: "hey, pissi [whistle whistle] nu ma iei si pe mine cu tine", s.a., babele si mosii care comenteaza daca nu le cedezi locul in autobuz si nu isi cer scuze daca te lovesc, calca sau cine stie ce alte minunatii mai fac, tiganii de la piata sudului care fura telefoane jmekere si pe urma toata ziua buna ziua striga in gura mare: "telefoane, cartele, incarcatoare avem, telefoane, cartele!"...ehehe...si cate si mai cate.
Dar pofta de viata a oamenilor ce ma inconjoara, entuziasmul si elanul cu care pornesc in viata...multitudinea de exemple pozitive si negative pe care le intalnesc zilnic...varietatea de personalitati si caractere numai bune de analizat disponibile...la fel de multe precum numarul de magazine atat cu preturi exorbitante, cat si pentru cei mai de doamne ajuta...toate astea ma fac oarecum sa ma mandresc cu ce am avut ocazia sa vad, sa aud, sa cunosc intr-un timp atat de scurt...si desi mai toti il urasc si il doresc ras de pe suprafatza pamantului, eu il iubesc...pentru ca in el se afla Lady, mami, tati, colegii mei, prietenii mei, in el se afla spitalul in care m-am nascut, gradinita in care am pupat primul baiat pe gura, scoala generala in care eram atat de pampaloaica, liceul care m-a schimbat enorm si continua sa o faca...si mai sunt inca alte 1000 de motive pentru care nu as da Bucurestiul pentru nici un alt oras din lume [cel putin in momentul de fatza].
Eee...dar gata...ca deja l-am laudat prea mult...
Si totusi e bine...ca a mai trecut foamea....dar somnul...tot nu a venit.
Sunt fenomen, ma jur. Ma trezesc zilnic la 6 dimineata [mai putin sambata si duminica, cand oricum dorm mai putin decat in timpul saptamanii..si daca se mai intampla sa "imi fac si de cap' e clar], nu apuc sa dorm niciodata la pranz [desi mereu cand plec de la scoala spun ca abia astept sa ajung acasa sa ma culc], alerg in parc aproape zilnic, am cursuri[deutsch], meditatii - si desi toate astea sunt activitati ce in mod normal solicita organismul uman si il imping catre un somn d'ala nesimtit, pe mine ma apuca 1-2 noaptea lejer in fatza calculatorului... Citind.Ascultand.Citind .Vorbind. Citind.Razand. Jucandu-ma.Si lista continua........
Ce inseamna domne sa fi tanar...acum cat m-o mai tine si pe mine..Si totusi..trebuie sa ma gandesc la ziua de maine...CUM? CUM sa am matematica, matematica, matematica, fizica, fizica, chimie, chimie...ar trebui sa fie interzis un asemenea orar, and i really mean it...nebunie curata...asa ca ar cam trebui sa ma bag in pat, sa incerc sa dorm, sa...nu stiu...ca parca nu vreau sa vina ziua de maine, dar...tre s-o fac si p'asta.
Noapte buna dear ones si LA MULTI ANI inca o data, catzelusha mea draga!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
