nebunie deplorabila

Ei bine, am dormit ca o vacutza azi dupa ce am venit la scoala de la 3 pana pe la 7 si acum evident ca nenea somn a uitat de mine.
Ce spuneam de saptamana asta? ca speram sa fie una buna si sa fie totul roz si frumos? ei bine, vremea nu e de partea mea si cum de vreme urma sa depind foarte mult in zilele ce urmeaza, e clar...ce e clar? ca voi invata sa joc tot mai multe jocuri de carti :)) pentru ca da..mai nou asta este ocupatia mea.
In seara asta am jucat rentz. Nu mai jucasem, nu stiam cu ce se mananca, dar totusi am iesit pe locul 2 din 4 la final.
Dupa ce m-am trezit din somnul de dupa amiaza, mentionat mai sus, mi-am luat catrafusele si m-am indreptat catre casa unei nebune, unde alte 2 pipitze asteptau sa isi petreaca seara in a manly way. Pentru ca...a fost a very manly way de a petrece o seara. Carti de joc, tigari, bautura [bacardi, ce-i drept, but anyway], noi in jurul unei mese, "facand maini", cu total -, total+, dame, paishpe' de rosie, levate si alte minunatii. In curand o sa imi deschid un casino, ca parca prea incep sa ma pricep la chestii d'astea.
Apropo de casino, si afaceri in general. Ce ne-am gandit noi, cele 4 magnifice? Sa ne deschidem o afacere, si anume sa deschidem un fel skate-ring unde persoane pasionate de role si carora vremea le pune betze'n roate sa se poata plimba de colo colo pana isi satisfac nevoia de a merge pe sine cu roti. Hm...am facut multe planuri, si chiar eram foarte serioase, pana ne-a dat realitatea un pumn in nas si am zis sa ne vedem de jocul nostru mai departe...si sa lasam afacerile de genul in seama celor care au cu ce. Ca noi n-avem.
Mda. Cred ca ma bag totusi in pat. Ma mai uit la un televizor, mai ascult un radio, ceva..poate poate mos ene trece si pe la ale mele gene. Nu ca nu as avea timp sa dorm in zilele ce urmeaza. Nuuu...doamne fereste...nici nu e bucurestiul "sub asediu", iar vremea de afara e "mirobolanta"...grr..ma deprima situatia.
Unde o fi pestisorul de aur acum sa imi indeplineasca si mie niste dorinte? si sa imi faca saptamana asta una frumoasa? Nu stiu...ma duc sa il caut, poate il gasesc prin vis pe undeva si ii pun catuse ca sa il in prizonier la mine in camera...muhaha..am fugit! pestisorule, here i coome!!!

Tomorrow..is another day

Uh, e dimineata [actually plina dupa amiaza] dupa o noapte petrecuta in club.
Evident, toate oasele ma dor...muschii simt ca nu se mai coordoneaza cu restul corpului...ma incearca o satzietate nesimtita, desi nu am baut extraordinar de mult si mai am si o durere cretina in partea dreapta...undeva in zona ficatului, cred. Ce sa fie, ce sa fie? god knows..
Pana una alta, ziua de ieri a fost in mare a fucked-up day. Totul a inceput prin a ramane incuiata in casa , pentru ca si deoarece cu o seara in urma imi uitasem cheile la oana, iar ai mei - saracii de ei, au plecat dimineata la munca, si au incuiat usa evident, pentru ca nu am apucat sa le transmit noaptea tarziu cand ei dormeau precum niste prunci maximizati - ca pruncul lor minimizat care se furisa sa intre in casa, nu mai are nici chei.
Bun..si dimineata, a trebuit sa astept sa se trezeasca oana, sa o pun pe drumuri sa vina sa ma descuie. Urata senzatie sa stii ca esti undeva inauntru si chiar nu ai cum sa iesi afara [ar mai fi fost optiunea sa sar pe geam, dat fiind faptul ca stau la parter, dar totusi distanta pana la pamant nu e neglijabila iar coliziunea dintre mine si mama terra nu ar fi fost una prea agreabila].
Au urmat cateva momente frumoase petrecute alaturi de draga mea prietena, umbrite insa de imposibilitatea de a-mi alege hainele cu care urma sa ma imbrac pe seara. Pana la urma mi-am bagat picioarele si am zis ca vad eu mai incolo ce fac.
Dupa aceea, am plecat cu un mic zambet in coltul gurii [pentru ca ziua inca nu era totally fucked up] catre salon, unde urma sa ma relaxez la o sedinta de impachetari.
Pe drum, la metrou, cand sa scot abonamentul sa intru, realizez k nu se mai afla in portofel cardul lu' maica-mea pe care mi-l daduse cu o zi in urma sa platesc nu stiu ce. Soooper!! O sun panicata [era prima oara cand mi se intampla sa pierd un card, si nu stiam daca e ceva grav sau nu] sa o intreb daca cumva i l-am dat si nu-mi aduc aminte, iar raspunsul a fost unul pe masura zilei de ieri: NU. Minunat...din fericire nu s-a suparat, a sunat sa anuleze cardul, bla bla. Dar clar, zambetul din coltul gurii incepea sa dispara tot mai mult. A mai aparut bietul de el la salon, unde m-am inveselit si m-am rasfatat.
In drum spre casa nu s-a intamplat nimic spectaculos, dar cand intru pe usa, supararea maica'mii parea sa fi aparut si mi-a facut o mica morala pe care mi-am asumat-o, dar...am trecut si peste asta cu bine, insa fara zambet in coltul gurii.
[intre timp s-a facut seara, ptr ca nu am mai apucat sa imi termin insemnarea].
Revenind la my fucked up yesterDAY, a venit momentul sa plec in club...trecand peste faptul ca mi-am facut un milion de draci pana m-am imbracat, machiat, etc, pentru ca nimic nu imi convenea, a venit un prieten sa ma ia de acasa si m-a inveselit.
Atmosfera acolo la inceput a fost una de fumatsi baut, nimic mai mult...ah, si da..mi s-a rupt dresul de cum m-am asezat pe canapea ptr canumai eu puteam sa ma agat in fermoarul unei geci...ulterior mi s-a mai rupt si o unghie, dar am trecut peste :)) si am incercat sa ma distrez si m-am simtit chiar bine. Numai ca...cred ca m-am zbenguit cam mult, pentru ca toata ziua de azi m-a chinuit o durere nesuferita in partea dreapta.
Asadar...astea au fost momentele cheie ce mi-au facut ziua de ieri a pretty bad one...nu cine stie ce, dar indeajuns incat sa ma prost dispuna intr-o oarecare masura.
Si aici inchei, cu speranta ca saptamana ce urmeaza nu va fi umbrita de summitul asta care terorizeaza tot romanul de rand si ... totodata cu speranta ca everything's gonna be alright :)

wtf?:(

Uh, nu pot sa imi dau seama ce as vrea sa se intample in momentul asta. Doar ca sa nu mai fiu in starea in care sunt.
Poate ca trebuie sa scriu un pic.
S-a rezolvat cu clubul - si pana la urma mergem acolo unde trebuia sa mergem prima oara, cat despre clientii fideli..raman la parerea de data trecuta. Mai nou mi s-a confirmat ca fara pile nu faci nimic. Oh da, adevar scriu degetele mele in momentul asta. Si parca ma sperie tot mai mult notiunea de "viitor" cand ma gandesc la cate unele precum pilele, persoane influente, nesuferiti, prostie, superficialitate, munca, stres, etc.
Chiar ma sperie ideea de viitor...cu atat mai mult cu cat se pune problema alegerii unei facultati. In mare stiu cam ce vreau, desi parca pe zi ce trece incep sa ma intreb daca este sau nu alegerea potrivita. Unii te sfatuiesc sa alegi ce iti place, altii ce e de viitor si mai sunt cei care iti spun sa alegi ceva la care esti bun. Apai, daca ar fi sa ma iau dupa toate criteriile astea nu cred ca as gasi o facultate care sa le indeplineasca...sau? :(
Si cel mai grav e nu pot sa imi dau seama ce imi place, pentru ca mie imi plac multe...sau cel putin mi-as dori sa imi placa..si le fac sa imi placa, doar gandindu-ma ca trebuie sa imi placa, fara sa le iau ca atare. Ce e de viitor...papucii mei...toate sunt de viitor...IN VIITOR! ca se inmultesc toate rahatzelele de meserii pe zi ce trece ca ciupercile dupa ploaie...te doare mintea cand vezi ce a mai aparut inovator, prosper, inteligent sau mai stiu eu cum, iar pe de alta parte...vechile meserii sunt si ele din ce in ce mai bine cotate.sau se prezice ca vor fi. Hm...iar partea cu la ce sunt buna..aia sucks rau de tot, pentru ca in momentul de fata nu ma simt buna la nimic.
Ok, imi place sa citesc, sa compun, sa bat campii, sa fabulez, dar imi place si partea reala...chiar daca nu prea ma mai pricep in momentul de fata - ma chinui sa recuperez, imi dau seama ca e vina mea...si...tot incerc sa imi scot din minte faptul cum ca matematica ar putea intra la categoria aia de lucruri care nu imi plac, dar le fac eu sa cred ca imi plac...pentru ca imi vin in minte momentele din generala, in care adoram aceasta materie [in mare parte datorita profei].

E greu....e urat, e frumos, nici eu nu stiu. Timp mai am...dar...la cat de repede trece timpul in ultima vreme...mai am timp? habar n-am...

E ciudat cand te vezi inconjurat de atat de multe posibilitati, dar e si mai ciudat cand esti o persoana influentabila [precum subsemnata] si in fiecare zi vorbesti cu cate o persoana care iti da sfaturi diferite si te indreapta catre cai distincte. Uuuuh! E frustrant...pentru ca in momentul respectiv, tind sa ii dau dreptate fiecarei persoane in parte.

O sa mai scriu despre asta...ma chinuie prea mult...

Ma duc sa mananc for now si sa mai fiu copil cat pot :) o sa ies p'afara...

uite clubu', nu e clubu'

Ba e frig, ba e cald...ba ma cert cu mami, ba ne intelegem de minune...ba ma ingras, ba slabesc!
Cine doamne iarta-ma mai intelege lumea asta? cateodata mi se pare ca totul e atat de imbarligat incat nu mai stiu cum ar trebui sa fie ca sa fie bine.

Din sectiunea "ba"-urilor intra si: Ba ii suni pe unii si spun ca iti fac o rezervare, ba sunt prosti si iti incurca toate planurile!

M-am lovit de atata impertinenta si superioritate din partea unora zilele astea, incat am impresia ca mi-am facut o mare buba pe undeva si are niscaiva puroi ce vrea sa iasa la suprafata ca sa se vindece, dar mai sta si mai coace un pic, pentru ca inca nu s-au rezolvat lucrurile.

Majoratul unei fete, da? 18 ani - o varsta minunata. Fata, cu prieteni, parinti, catel, purcel trebuie sa sarbatoreasca si sa fie o printesa in ziua aia. Fata despre care vorbesc isi vroia doar prietenii cu care sa danseze, sa bea, sa SE DISTREZE. Si ce face fata? Suna [cam cu o luna inainte] sa inchirieze niste mese la unul din cluburile bucurestiului...destul de cunoscut incat sa il stie lumea, destul de bine situat incat sa il gaseasca si cu muzica indeajuns de comerciala incat sa dea din cap sau din popou. Cei de la club ce fac? Ii spun sa revina cu un telefon cu o saptamana inainte pentru ca atunci se fac rezervarile, dar ca o sa tina cont de cererea ei. Buuun...timp de o luna, fata isi anunta prietenii, isi cumpara haine, chestii trestii. Vine prima zi din saptamana cu pricina. Suna fata. Raspunde cineva. "Ne pare rau, nu va putem rezerva mesele deoarece avem clienti fideli care doresc aceleasi mese bla bla bla" "Dar domnule, va rog, am sunat acum o luna si mi-ati spus sa sun cu o saptamana inainte, pentru ca atunci se rezerva"...vraja marii, fenta scoicii - nu se mai poate. Fata disperata, incepe sa planga, se calmeaza, isi suna cea mai buna prietena, o calmeaza si aia, incepe sa sune pe la alte cluburi - da peste niste preturi de te doare mintea, da peste alti clienti fideli ce sunt rezervati automat, mai plange un pic, vine seara, doarme, vine ziua, scoala, discutii - pareri cum sa faca, cum sa dreaga. Vine solutia salvatoare. Un clubuletz micutz, cochet unde isi mai facuse majoratul un prieten cu cateva saptamani in urma, nici scump, nici cu fitze [aparent], solutia perfecta. Se termina orele, fata isi ia prietena cea mai buna de mana si inca vreo 2 companioane si se indreapta catre clubuletzul in cauza sa vada daca se poate. Ajung fetele acolo, dau peste un baiat simpatic ce se ofera sa le arate tot localul, ii explica despre ce este vorba, el prezinta ofertele, incantat [aparent] de idee, preturi, capacitate, totul era perfect. Iese fata vesela din club, cu fatza luminata, isi suna mama sa ii spuna ce solutie a gasit si ii da numarul de telefon al baiatului ca sa stabileasca detaliile: cum,cat,unde plateste..etc. Ajunge fata acasa fericita --> o suna mama: nu se mai poate. Baiatul a flituit-o foarte frumos spunandu-i ca in local vor fi si CLIENTI FIDELI trecuti de varsta majoratelor, carora probabil nu le va face placere sa fie intr-o sambata seara in compania unor pusti care vor sa se distreze si sa isi sarbatoreasca prietena. Fata suparata, isi suna prietena cea mai buna, ii povesteste tot - amandoua injura toate cluburile din bucuresti, iar dupa aceea...

Fata inchide telefonul, iar prietena cea mai buna sta in fata calculatorului si scrie un post pe un blog dorind sa tipe-n gura mare ca isi baga ceea ce nu are in toti clientii fideli care au sambata seara rezervat ceva si nu ar accepta compania unor tineri ce vor sa se simta bine!

and that's all :) [asta e pt tine, teo :*]

Parampam

Cand ma fac mare, vreau sa fiu LIBER! [parca asa suna o reclama acum ceva timp]

Si eu cand ma fac mare vreau sa fiu libera...dar altfel de libera decat sunt acum...acum sunt libera pentru ca pot intra in casa la ore tarzii, pentru ca ai mei sunt de treaba si ma lasa mai peste tot, sunt libera pentru ca depind de ei, ei au incredere in mine si de aici rezulta libertatea.

Vreau sa fiu libera de orice constrangere, sa fiu libera in gandire, sa fiu libera sa iau propriile decizii, sa fiu libera sa cunosc viata.

Detest ipocrizia, superficialitatea, prostia...ii detest pe cei care judeca fara sa justifice, critica fara sa gandeasca, nu gandesc dar nici cei care gandesc prea mult nu ma incanta. Ii urasc pe cei care nu stiu sa ierte, nu stiu sa treaca peste ce-a fost, sa priveasca in viitor, sa fie optimisti, increzatori si binevoitori.

Am un prieten tare drag care intr-un timp foarte scurt a trecut de la o extrema la cealalta in ceea ce priveste modul lui de viata, de gandire, de a se distra, de a privi in jur, de a aprecia lucruriel. Si totul e bine..din ce in ce mai bine. Si nu inteleg de ce multi din cei care il inconjoara si pe care ii considera prieteni, il judeca acum, il considera un ciudat si nu ii accepta schimbarea. Ah, e atat de frustrant sa vad lucrurile astea petrecandu-se in jurul meu, si ma doare aproape fizic sa le observ pentru ca totul se intampla printre cei cu care am crescut si de care am fost alaturi o viata intreaga.

Si mai am o prietena draga...foarte draga...care insa, a luat-o in sens invers. De ceva vreme merge pe contransens in continuu si desi a fost avertizata de nenumarate ori, nu continua sa se potoleasca. Mi-e greu sa o vad ca a crescut, ca a devenit matura, dar nu in ceea ce trebuia. Poate ca e mult prea sensibila, naiva, neincrezatoare pentru tot ce se intampla in jurul ei. Mi se pare efectiv inadmisibil sa o vad asa, sa o vad cum se distruge pe zi ce trece tot mai mult, cum pierde tot ce are in jur, pentru ce? Ceva ce nu merita..ceva ce nu are nici un viitor...nici un prezent...nici un trecut...nimic solid, nimic ce sa ii aduca satisfactii majore. Si poate ca cea mai grea pedeapsa ar fi sa ma indepartez de ea, sa o ignor - ma iubeste enorm, si cred ca ar durea-o - dar...oare s-ar schimba? ar reveni la ceea ce era inainte? o fata vesela, optimista, carismatica, nebuna, ambitioasa...dar nu pot sa o las...desi m-am indepartat, desi nu am mai putut fi la fel cu ea - oricat de mult as vrea, atunci cand dau si nu mi se da inapoi, am tendinta sa bat in retragere - de tot nu pot sa renunt..nu pot sa o las..trebuie sa ii fiu alaturi...of..

Schimbarea amandurora - atat cea in bine, cat si cea in rau - intampina aceeasi greutate: societatea. Societatea, careia spuneam ca ii multumesc...cum sa ii multumesti cand vezi in ce i-a transformat pe oameni? In fiinte lipsite de sentimente, de bunatate, de...nu stiu...Prea mult egoism, prea multa falsitate, lasitate, teama de a infrunta greutatile vietii - care totusi sunt o nimica toata pe langa ce au indurat altii inaintea noastra sau chiar pe langa ce indura anumiti oameni astazi.

Astazi sunt suparata pe societate, dar sunt fericita pentru ca traiesc [::cartea aia "am trait atat de putin" ma face sa fiu totusi recunoscatoare pentru ceea ce am EU, dar ma si intristeaza pentru ca ma face sa ma gandesc la ce au ALTII si nu stiu sa fie recunoscatori:::]

Parampam...cam atat am avut de spus.

ani de liceu...

Mai sunt 12 saptamani de scoala...si in ritmul in care au inceput sa treaca zilele, mi-e groaza sa ma gandesc ca mai am atat de putin...vreau sa vina vacanta de vara, vreau sa vina VARA, ziua mea, sa plec in grecia, sa ma bronzez, sa ma distrez...dar...nu vreau sa se termine liceul :(. Stiu ca mai am inca 1 an...dar..tot nu vreau sa se termine.

Liceul a insemnat si continua sa insemne foarte mult pentru mine...liceul a fost locul in care am vazut ce inseamna sa fi bun, sa fi rau, sa fi nebun, sa fi cuminte, sa fi naiv, sa fi egoist, sa fi solidar, sa fi individualist...multe din aspectele vietii le-am regasit in "mormantul tineretii mele".

Clasa mea nu este una unita...ba chiar suntem foarte dezbinati. Inca de la inceputul clasei a9a s-au format grupuri si in interiorul acelori grupuri grupuletze, si tot asa...dar asta strict legat de activitatile din afara scolii sau din cat de des ies unii afara la tigara...In curtea scolii, la un fum se pot lega multe prietenii...dar e pacat ca sunt prea putini cei care ies afara doar de dragul de a sta cu ceilalti, restul sunt parca intr-o alta tabara. Ideea e ca in clasa la mine nu s-au iscat niciodata conflicte intre grupulete, cei mai multi se ignora, cred k sunt persoane care nu si-au zis nici macar "buna" de luni de zile...

Dar eu...eu ii iubesc pe toti...eu ma inteleg bine cu toti...si sunt constienta ca am cunoscut atat de putin din fiecare....si mi-as dori sa ii cunosc mai mult, sa ma apropii de ei mai mult....pentru ca la fel s-a petrecut si in generala. Am descoperit dupa 1-2 ani de cand nu mai eram in aceeasi clasa, cat de multe lucruri am in comun cu cate o fosta colega, iar Oana, cea mai buna prietena a mea se incadreaza lejer in categoria asta. Pana in clasa a8a faceam parte din "grupuri" diferite, iar incepand cu clasa a 9a- cand nu mai erau ceilalti care sa ne influenteze - am realizat cat de mult ne potrivim in ceea ce priveste conceptul de prietenie...si continuam sa fim good friends.

Am spus ca nu vreau sa mai fac greseala asta...dar o fac..si imi dau seama de asta...numai ca...conjunctura nu imi permite sa fiu altfel.

Voi ramane atat de apropiata pe cat pot fi...

Azi, Geek [aka Cristina] - tocilara clasei noastre [o fata pasionata de matematica, fara prea multe posibilitati materiale, simpla, naiva, inchisa in ea, roseste mereu, zambeste tot timpul cand o rugam ceva] m-a ajutat la niste exercitii de la tema la mate...am rugat-o, mi-a afisat un zambet sincer si nu m-a refuzat, ca de fiecare data. Si am simtit nevoia sa ii multumesc mai mult decat prin intermediul unor simple vorbe...

Si i-am scris...nu e mare lucru, dar sunt sigura ca pentru ea a insemnat ceva....I-am scris pe o agenda pe care o lasase din greseala la mine pe banca:

"Multumim Cristina ca faci parte din clasa noastra...multumim ca ne scoti mereu din belele, ca rosesti mereu cand esti concentrata, cand ne raspunzi mereu cu un zambet sincer orice intrebare ti-am pune. Te iubim, in felul nostru pueril si stangaci.
Cu drag, colegii tai"

ce i-am scris de fapt a fost putin mai complex si mai frumos formulat, dar ideea e cuprinsa si in fragmentul de mai sus. Dupa ce a citit, s-a inrosit, a venit la mine si m-a pupat si mi-a spus ca probabil sunt singura din clasa care o aprecieaza...si i-am spus ca nu e adevarat, ca eu sunt singura care nu se sfieste sa o spuna si sa o arate...

Si m-am simtit mai bine...ceva mai impacata :)

Ah, ar fi atat de multe de spus despre colegii mei....sau macar despre fiecare grup...fiecare are ceva unic, ceva...deosebit...si chiar ma simt foarte atasata de ei, intr-un fel sau altul...

Si nu vreau sa se termine liceul...:-<

Love you, guys!

7 juma' vs 8 si ceva

Ora 6:15 - intra mami in camera: "Hai, trezeste-te ca e si un sfert", "...yaawn...inca 5 minute", "nici un 5 minute...treci!"...cu ochii cazuti in gura ma ridic din patul meu atat de calduros, iubit, drag, minunat...si ma misc teleghidata catre living, unde atmosfera e deja foarte animata: fierbatorul de cafea se odihneste linistit pe blat dupa ce a terminat de facut cafeaua al carei miros il ador dimineata, prajitorul de paine este in plin program de lucru, fum de tigare pluteste prin camera abia luminata de zorii diminetii...

Iar tata, tata e la baie...unde eu ma duc imediat cum ma ridic din pat...iar eu am o singura baie-una mica, albastra si cu spoturi jmecherashe. Si am nevoie urgent la acea baie...nu pentru nevoi fiziologice, ci pentru a alunga somnul de pe fatza mea si din intregul corp de fapt - cu una bucata apa rece...altfel nu sunt in stare de nimic. Si revenind la tatal meu...nu mai iese din baie. O fi mancat ceva ce nu i-a priit ieri, sau poate doar a adormit wc, nu stiu exact ce s-a intamplat, pentru ca in timp ce imi astept randul, somnul imi ocheste locul sensibil si ma doboara grav de tot...apuc doar sa indrug:"nu pot sa ma duc la prima ora...MI-E SOMN!", imi trag un halat pe mine si adorm pe canapea...

Biata mami nu s-a mai sinchisit sa ma trezeasca...nu stiu exact de ce, dar mi-a fost imposibil sa ma trezesc la ora aia. Ee..pe la 7 si ceva, altfel se prezentau lucrurile.

Singura acasa, cafelutza inca aburinda, o tigara [de fapt au fost 2, dar..shht...i try to quit], radio, linistea diminetii acompaniata de ciripitul vesel al pasarelelor...toate astea alcatuiau un cadru matinal minunat!

Si dragii mei, plec...vesela, cu castile in urechi cu o energie debordanta, si ma indrept usor catre statia de troleu. uooou..nici nu ajung bine ca vad o mare de lume...what the duck? vine un troleu..nu il iau..mi se parea incredibil de mica acea masina pentru multimea aia imensa...asa ca l-am asteptat pe urmatorul...care in mod surprinzator, a fost la fel de plin..si a venit la maxim 5 minute diferenta. Eh..am zis ca asta e si nu am lasat sa imi strice buna dispozitie...speram doar sa prind un loc, sa ma uit linistita pe fereastra, sa ascult muzicutza mea si sa astept sa ajung la metrou. Nu am prins loc....eh...am zis ca asta e si nu am lasat sa imi strice buna dispozitie. In picioare stand, imi dau ghiozdanul jos, ca deh, incomoda lumea de prin jur, dar mai ales..ii impiedica sa imi dea mie ghionturi in coaste sau chiar sa se apropie atat de mult de mine incat sa imi faca picioarele tot una cu pamantul...am primit un ghiont, am primit si scuze, mi s-au facut picioarele una cu pamantu',nu am mai primit scuze dar...eh...am zis ca asta e si nu am lasat sa imi strice buna dispozitie.

Se pune hardughia in miscare...surpriza...viteza melcului turbat parea a fi unica si singura posibilitate de a circula la ora aia pe strazile impanzite de borduri in constructie ale bercenului [cu ocazia asta, tin sa transmit un mic mesaj dragilor nostri conducatori de toate felurile: presedinte, minstri, primari, etc: "Multumim din inima partidului nostru/Ridicam degetul in aer si il salutam" <<>>].

Revin. Incercam din rasputeri sa imi pastrez calmul, sa spun ca asta e si sa nu las sa imi strice buna dispozitie...ii ascultam pe Dobrovolschi si Craioveanu si imi puteam mentine fatza dominata de un zambet matinal tamp. Asta pana cand am ajuns intr-o intersectie, unde lucrurile o luasera razna rau de tot. La modul ala cel mai grav posibil. In orice directie te uitai, vedeai un sir luuuuuuuung de masini, aparent fara sfarsit. Si s-a intamplat ceva la un semafor...ca troleul nu mai inainta...chiar si viteza melcului turbat devenise ceva la care aspiram...si de care nu am mai avut parte. Si uite asa, am fost nevoita sa imi continui drumul pana la metrou pe jos, printre masini cu soferi nervosi, oameni stresati ca au intarziat la munca si ca sunt nevoiti sa mearga si pe jos pe deasupra [bietul sofer de troleibuz, a deschis usile in mijlocul statiei pentru ca era si el constient ca lucrurile scapasera de sub control].


Sincer, daca imi uitam mp3-ul acasa, cred ca faceam o criza de nervi in dimineata asta...

Noroc ca in metrou, lucrurile au fost cat de cat ok. Nu am prins loc jos, dar la usa de pe partea dreapta am reusit sa ma strecor si sa raman pana la romana...mai o muzicutza, am scos si cartea&am citit un pic, a fost ok.

Ajung la scoala...mi s-a pus absenta la prima ora...nu-i panica...o motivez cu o minciunica mica. Toata lumea pleaca de la scoala...eu stau cu inca cativa pana la sfarsit, asa..de amorul artei, ca ore oricum nu s-au facut, absente nu s-au mai pus...plec si de la scoala...ajung acasa, stau ce stau si ma bag la somn. Un somn adanc si atat de dulce, care s-a prelungit pana pe la 7 seara...

Concluzia este ca nu trebuie sa mai chiulesc joia de la prima ora...dumnezeu ma pedepseste - trimite aglomeratia infernala pe capul meu...cand intru l a7 jumate, lucrurile sunt acceptabile..la 8 jumate insa, totul o ia razna - oamenii, masinile, claxoanele, semafoarele, ughh...

Si maine intru tot la 8 jumate...eh...voi zice ca asta e si nu voi lasa sa imi strice buna dispozitie...oh god...wish me luck! :-|

vina de a se fi nascut

"Draga Alexandra,
Iti doresc, din inima, sa cunosti suferinta numai din carti"

Cuvintele astea au fost scrise de niste degete imbatranite de trecerea anilor si de greutati[inimaginabile] ale vietii... si da, imi sunt dedicate mie...

Oliver Lustig - un nume care pentru mine nu reprezenta nimic pana astazi...un Oliver cu nume "amuzant" [lustig=amuzant]...doar ca el nu a trait mai nimic amuzant... este unul din evreii transilvaneni ce au supravietuit Holocaustului...am avut ocazia sa il vad, sa il aud, sa il inteleg, sa ii strang mana, sa il privesc in ochi si sa ii sarut obrajii trecuti prin atatea chinuri.

Cum? Pai simplu...saptamana trecuta, ne-a anuntat profa de istorie ca a luat legatura cu 2 dintre supravietuitorii Holocaustului si ca i-a invitat la noi in liceu, sa prezinte in fata mai multor clase de a11a viata din perioada celui de-al doilea razboi mondial...viata unui evreu, mai exact...Eh, noi copii tampiti, evident ca am zis toti ca mergem cand ne-a intrebat cine e doritor - ca doar scapam de o ora de chimie si inca vreo doua de bio. Si uite asa astazi, la 10 jumate eram cam un sfert din clasa mea[celelalte 3 sferturi s-au evaporat pe drum] + elevi de la alte clase stransi in biblioteca, chiulind [motivat] de la ore si asteptandu-ne sa urmeze o chestie plictisitoare ce ne gandeam noi ca ar trebui sa dureze in jur de o ora si pe urma sa ne tiram care pe unde apuca...acasa, in oras, oriunde numai la scoala nu.

Si ii vedem ca intra...2 batranei la vreo 80 de ani, imbracati la costum, unul cu o privire blajina, celalalt ceva mai dur, mici de statura si cu un zambet binevoitor pe fata. Ne-am ridicat toti in picioare, ca doar deh..suntem copii respectuosi.Pe urma profa a tinut un mic discurs si le-a dat mai apoi cuvantul celor doi.

Primul care a vorbit a fost Liviu Beris. Si si-a inceput discursul in felul urmator:
"Mai intai de toate, vreau sa va pun o intrebare. Cati dintre voi si-au ales parintii din care s-au nascut?" - pauza...nici o mana ridicata, nici o musca zburand prin sala, vocea calda si blanda ne-a facut pe toti sa incremenim -
"Nimeni, nu? Nici eu...si totusi am fost condamnat la moarte nu pentru ce-am spus, nici macar pentru ce-am facut...ci doar pentru ca m-am nascut"

Si apoi au urmat marturii terifiante...lucruri ingrozitoare pe care nu mi le puteam imagina nici macar in cele mai rele cosmaruri. Si nimeni nu mai spunea nimic. Nici unul dintre noi nu mai indraznea sa spuna nimic de teama ca astfel ar putea sa intineze insemnatatea faptelor povestite si amintirea celor care le-au trait. Si domnul Beris a vorbit cam o ora...a vorbit o ora despre deportarea sa catre Siberia...drumul anevoios, transformarea din om civilizat in animal in numai cateva zile, mizerii si umilinte indurate, mult sub limitele umane. Iar noi stateam afundati in scaunele noastre, privindu-i buzele miscandu-se tremurat si ochii indurerati de retrairea acelor momente.

Apoi a urmat cel de-al doilea batranel. Mai micut,mai indesat decat cel dintai, mai incruntat si repezit la prima vedere. El ne pregatise si ceva materiale pe un video proiector. El era domnul Oliver Lustig. Din clipa in care a inceput sa povesteasca despre cele 4 luni petrecute la Birkenau-Auschwitz, a devenit maret, chipul ii era oarecum luminat - i se citea pe fata dorinta de a ne face sa vedem cu mintea acele momente de groaza pentru a reusi sa apreciem tot ceea ce avem astazi - , si imediat ce a inceput sa rosteasca primele cuvinte, parca m-am teleportat in alta lume...nu ii mai vedeam pe cei din jur...il vedeam doar pe el cum povesteste, vedeam imaginile de pe video proiector si aveam toate scenele in minte [asa mi se intampla tot timpul la istorie...si atunci cand citesc ceva in general...ma detasez de tot ce e in jur si imi imaginez fiecare scena]. Am fost cutremurata...impresionata pana la lacrimi. Incercam din rasputeri sa ma abtin, dar efectiv nu puteam, pentru ca dupa fiecare replica ce impresiona urma alta, si inca una si asa mai departe. Efectiv nu m-am putut stapani si au inceput sa curga lacrimi siroaie din ochii mei...atunci am luat-o in brate pe teo [colega mea de banca] si am incercat sa ma ascund dupa ea ca sa nu observe ceilalti ca dau apa la soricei, dar cand am intors privirea, am fost uimita sa vad ca nu eram singura careia ii curgea lacrima dupa lacrima, involuntar...

Nu pot sa reproduc toate cate s-au povestit astazi...3h si ceva a durat toata chestia...au fost spuse multe...lucruri cunoscute, invatate, altele mai putin cunoscute si mediatizate.

Ideea e ca la sfarsit, s-au impartit prin sala biletzele pe care, daca doream, puteam sa scriem intrebari, fara sa le semnam, intrebari la care cei doi domni erau dispusi sa ne raspunda. Si am scris si eu o intrebare...care s-a nimerit sa ajunga la domnul Lustig, pentru care aveam deja o admiratie greu de descris...si cand i-a venit randul sa raspunda, din multele biletzele adunate, al meu era cel pe care l-a invartit dintr-o mana in cealalta...si pe care l-a studiat...l-a impresionat...si mi-a raspuns...el a numit-o o intrebare nedreapta, eu nu asta am vrut sa exprim.
Suna asa: "In lupta dumneavoastra cu moartea ce motiv, sau de fapt...ce anume v-a dat puterea necesara sa ramaneti in viata si sa luptati pana la capat?".
Dupa ce a citit intrebarea a rugat persoana care a scris-o [adica eu] sa vina la el dupa ce se termina toata chestia, pentru ca vrea sa ii vorbeasca in particular. Si asa s-a intamplat dupa ce a raspuns si la intrebarile celorlalti colegi. Ah, mai inainte i-a dat profei 20 de exemplare din cartea "Am trait atat de putin" - jurnalul unei fetite de 13 ani,Anne Frank a Transilvaniei de Nord, care nu a reusit sa fenteze moartea - exemplare pe care sa le imparta cui credea ea de cuviinta, dar unul l-a oprit el si a spus ca vrea sa i-l inmaneze personal, impreuna cu o dedicatie, celui care a pus intrebarea.

Si uite asa m-am dus eu la sfarsit la domnul Lustig, m-am prezentat, el mi-a luat zambitor mana in mainile sale si m-a sarutat cu foc pe ambii obraji, dupa care m-a invitat sa iau loc langa el. Aveam emotii...eram chiar impresionata, pentru ca realizam ca stau fata in fata cu un adevarat erou, un om care a trait o adevarata trauma si care este martorul a numeroase evenimente din istoria Romaniei, si nu numai. Si am vorbit...i-am spus ca motivul pentru care i-am adresat intrebarea a fost acela de a ne da o lectie de viata, noua celor prezenti acolo...noua adolescentilor carora ni se pare ca lumea intreaga se prabuseste daca iubitul/iubita ne paraseste, sau mai stiu eu ce alt motiv, si unii ajung chiar sa isi ia viata din motive asemanatoare, iar el...de ce a tras cu dintii de o viata ce parea ca nu mai are nici un rost? o viata fara mama, fara frati, doar mizerie, chinuri, foamete, durere fizica si psihica....si mi-a raspuns foarte nonsalant: speranta a fost cea care m-a tinut in viata..speranta ca voi reusi sa scap si sa le impartasesc si celorlalti cum s-au intamplat lucrurile cu adevarat la Auschiwtz.
Eh, si ma rog..dupa aia am mai vorbit despre anumite carti - mi-a promis ca imi va trimite prin doamna profesoara un exemplar din nu stiu ce carte ce nu mai poate fi gasita pe piata - si mi-am luat la revedere de la acel om care a reusit sa ma faca in cateva ore sa pretuiesc mai mult: Bucurestiul poluat, babele si mosii stresanti, o floare, o mangaiere, parintii, prietenii, pe basescu, pe tariceanu, mass-media, constitutia, tot...si am plecat spre casa ganditoare, multumita si dornica de mai multe in acelasi timp.

Eh, o astfel de lectie de viata e bine venita din cand in cand...Si cu asta inchei...ma duc sa termin cartea primita in dar pe care am inceput-o inca din druml spre casa...in metrou...

aa...si...
daca e careva interesat, aici sunt cateva declaratii ale celor doi SUPRAVIETUITORI:
http://www.monitorulbt.ro/index.php?a=&email=&module=show_stire.php&id=44752
[asta e foarte interesant]: http://www.gandul.info/a.html?item=2405292

Cand mama-i plecata de acasa, fetita se gandeste ca-i pasa...:)

Profit de putinele clipe ramase de singuratate...de liniste...ca sa imi mai vars amarul putin.

Am incercat din rasputeri ca azi sa fiu o fata harnica...chiar m-am straduit...am spalat vasele, mi-am facut patul, am strans hainele imprastiate pe scaune [si le-am aruncat in sifonier, dar nu se pune], am mai cules o scama, am suflat un firicel de praf...si cam atat.

Si tot nu am fost harnica indeajuns...pentru ca asta fac aproape zilnic, numai ca nimeni nu aprecieaza micile eforturi pe care le depun in privinta asta. Nu mi-e felu', domne, ce sa fac?!? daca asa am fost obisnuita, asa m-au dresat de mica - sa faca ei totul in locul meu cand vine vorba de curatenie - acum degeaba au asteptari sa devin peste noapte nevasta lui Mister Proper...nu pot, nu vreau, nu-mi place, nu e bine, dar n-am ce face...si ce ma zgarie pe bibilica cel mai rau este faptul ca atunci cand incepe o cearta intre mine si a mea mamica, in special [pe care o consider minunata si o ador, dar care ma exaspereaza uneori] oricare ar fi subiectul discutiei, totul degeneraza pentru a ajunge tot la firea mea atat de dezordonata si indiferenta in ceea ce priveste mustruluitul in casa. Sambata, cand e curatenia aia mare, ma mai bag si eu...in ultima vreme m-am bagat mereu..mai un aspirator, mai un spalat pe jos...din cand in cand si un spalat de geamuri plus stersul prafului, evident...Noroc cu tata, care pune capat mai tot timpul scanteielor ce ies intre mine si femeia ce mi-a dat viata cu vestita replica "Conflict de generatii...ne amintim, uitam, observam si ne adaptam"...si dupa tot of-ul varsat, lucrurile revin la normal - veselie, intelegere si armonie - pana la o urmatoare disputa iscata din diverse motive dar care este imposibil sa nu ajunga si la acest mare stres implantat in creierul mamicii mele - iubitoare de ordine si stralucirea ficarui lucru ce poate straluci intr-o casa.

Si ca tot veni vorba de mama, ajung la o concluzie trasa de multi altii inaintea mea, dar care m-a luminat si pe mine de curand. E in zadar sa incerci sa multumesti o mama pe deplin - oricat de "cul" , indulgenta, friendly, necrizata, rabdatoare si open-minded ar fi ea...tot exista mici chichitze cu care ii place sa te cicaleasca si sa iti omoare incetul cu incetul putinii neuroni ramasi in urma confruntarii cu prostia omeneasca din jur. In ceea ce o priveste pe a mea tutoare, la care m-am referit si in randurile de mai sus, stiu ca marea ei dorinta este sa ma vada un om realizat, care sa poata spune ca isi traieste viata din plin si se bucura de ea...dar nici nu ma lasa sa ma desprind de sufletul ei...e geloasa, e usor posesiva, speriata ca ma indepartez de ea...dar nu stiu cum sa o fac sa inteleaga ca NU SE INTAMPLA asta...e poate cea mai buna prietena a mea, dar totusi e MAMA...nu pot vorbi cu ea despre fanteziile mele, despre temerile mele, despre lucrurile pe care este firesc sa le ascunzi de parinti, despre ultimele filme aparute, despre discografia de la paramore sau multe altele...1. Pentru ca nu ii sta ei gandul la asa ceva [in ceea ce priveste ultimele lucruri] si 2. Pentru ca s-ar soca, ar intriga-o sau poate ar putea chiar sa o doara [primele categorii enumerate]

E greu de acceptat pentru ea, dar este realitatea. Azi este o alta lume, o alta gandire si alte principii pe care trebuie sa te bazezi ca sa ajungi o persoana realizata care sa poata totusi sa afirme ca a gustat si din placerile vietii...mai mult sau mai putin.

Eh...o dreg eu si de data asta...imi vad de treaba mea, nu o las sa se indeparteze de mine si usor usor o fac sa ma lase sa ma desprind de la pieptul ei, unde desi este foarte bine, mi-am dat seama ca nu ma mai incadrez...mi s-au schimbat perspectivele, conceptiile, trairile si...cred ca e un lucru destul de normal. Trebuie sa inteleaga si ea asta..nu...de fapt nu...ca de inteles a inteles de mult..trebuie sa accepte.Sa accepte sa nu ma mai tina ca pe un glob de sticla care este inconjurat de o aura de perfectiune...pentru ca ma pot sparge la fel de usor daca nu dau singura piept cu ceea ce viata presupune cu adevarat.

Hm...asta a fost o insemnare feelingoasa dupa ce am avut o cearta cu fiinta mea draga si mult iubita. Cand ma gandesc la ea, uit de toate draciile care mi se intampla si ma gandesc doar sa nu o fac sa sufere, pentru ca nu asta vreau...si imi doresc sa fie mandra de mine in continuare...Of...

Conflict de generatii...ne amintim, uitam, observam si ne adaptam - just the perfect solution

Love you, mom

Foame in Bucuresti...si un catzel sarbatorit :)

Dupa cateva zile bune de stat cu ochii holbati in fata celui care mi-a dat dureri de cap si mi-a facut ochii sa se inroseasca pana mi-am pus ochelari de protectie, m-am hotarat sa iau atitudine. Cu ochii holbati si gura usor intredeschisa mai stateam si alta data in fata calculatorului, dar de data asta lumea virtuala a pus monopol pe mine, iar bloggingul mi s-a infatisat ca un viciu...iar cum viciile sunt mai nou pasiunea mea, i had to be part of this one too.
Asa ca m-am pus pe treaba...creati blog, ta-ra-nam, parampam si dupa nenumarate variante de "nume de afisare", "adrese url" etc, tot la cele mai simple am ajuns...ca doar asa mi se intampla mereu...e ca atunci cand vezi o pereche frumoasa de pantaloni in primul magazin in care ai intrat, dar nu ii iei...stai, te mai uiti, te mai invarti 10 nopti si 10 zile pentru ca pana la urma..tot la ei sa te intorci.
Eh...mistere inca neelucidate ale chestiei asteia ce poarta numele de viata...
Cat despre poza, nu am apucat sa pun decat una...cu iubirea mea cea mica, o catzelusha de 9 ani pentru care am plans si m-am milogit zile intregi, dar careia i-am devenit stapana pana la urma si dupa 8 ani, 10 luni si vreo 2 saptamani in care mi-ai scos peri albi in cel mai adorabil mod cu putinta, iti urez LA MULTI ANI, draga Lady!
Trecand peste acest mic moment aniversar,tin sa va aduc la cunostinta ca....mi-e foame! Si nah...lenea-i mare, fudulia nu mai spun..asadar, tinand cont de ora tarzie si intentia mea de a fi o domnisoara respectabila ce da bine pe sezlong in toiul verii calduroase ce se anunta a fi, mi-am dat seama ca cel mai potrivit lucru ar fi sa incep sa mananc cuvinte. Evrika!
Pana alta, ar cazul sa viata mea cea de zilele [fac o mica pauza de la mancat cuvinte...se digera cam greu..si nici macar nu tin de foame..mai astept putin].
Intr-un plin gropi trait o intreaga...de 18 duc mult putin linistit in oras candva Paris.

Ok...nu merge chestia asta...puteti sa incercati, dar va spun eu...cuvintele NU tin de foame..o iau de la capat:

Pana una alta, ar fi cazul sa prezint viata mea cea de toate zilele .
Intr-un Bucuresti plin de gropi am trait o viata intreaga...de aproape18 ani duc un trai mai mult sau mai putin linistit in acest oras denumit candva micul Paris.
Candva. Demult. Foarte demult.
Si credeti-ma, dragi ardeleni, moldoveni, olteni, si ce alte natii mai sunteti pe aici, ca e tare trist. Am tot citit bloguri scrise de persoane stabilite in Bucuresti de la o anumita varsta...persoanele respective provenind din zone precum Ardealul - pe care eu, personal, il ador - si acele persoane DEJA sunt oripilate, supra saturate, hyper enervate de imbulzeala, galagia, cocalarismul, prostia, nesimtirea, superficialitatea, etc etc, ce domnesc in aceasta metropola arhi-poluata. Ei bine, eu ma confrunt cu asta de o viata intreaga.
Si desi pare ca ma plang, nu o fac. Pentru ca mi-s dragi anumite aspecte ale capitalei mele...si aspectele astea depasesc aglomeratia din ratb, din trafic, muncitorii de pe strazi care nu stiu altceva decat sa scoate niste onomatopee standard, devenite deja tipice: "hey, pissi [whistle whistle] nu ma iei si pe mine cu tine", s.a., babele si mosii care comenteaza daca nu le cedezi locul in autobuz si nu isi cer scuze daca te lovesc, calca sau cine stie ce alte minunatii mai fac, tiganii de la piata sudului care fura telefoane jmekere si pe urma toata ziua buna ziua striga in gura mare: "telefoane, cartele, incarcatoare avem, telefoane, cartele!"...ehehe...si cate si mai cate.
Dar pofta de viata a oamenilor ce ma inconjoara, entuziasmul si elanul cu care pornesc in viata...multitudinea de exemple pozitive si negative pe care le intalnesc zilnic...varietatea de personalitati si caractere numai bune de analizat disponibile...la fel de multe precum numarul de magazine atat cu preturi exorbitante, cat si pentru cei mai de doamne ajuta...toate astea ma fac oarecum sa ma mandresc cu ce am avut ocazia sa vad, sa aud, sa cunosc intr-un timp atat de scurt...si desi mai toti il urasc si il doresc ras de pe suprafatza pamantului, eu il iubesc...pentru ca in el se afla Lady, mami, tati, colegii mei, prietenii mei, in el se afla spitalul in care m-am nascut, gradinita in care am pupat primul baiat pe gura, scoala generala in care eram atat de pampaloaica, liceul care m-a schimbat enorm si continua sa o faca...si mai sunt inca alte 1000 de motive pentru care nu as da Bucurestiul pentru nici un alt oras din lume [cel putin in momentul de fatza].
Eee...dar gata...ca deja l-am laudat prea mult...
Si totusi e bine...ca a mai trecut foamea....dar somnul...tot nu a venit.
Sunt fenomen, ma jur. Ma trezesc zilnic la 6 dimineata [mai putin sambata si duminica, cand oricum dorm mai putin decat in timpul saptamanii..si daca se mai intampla sa "imi fac si de cap' e clar], nu apuc sa dorm niciodata la pranz [desi mereu cand plec de la scoala spun ca abia astept sa ajung acasa sa ma culc], alerg in parc aproape zilnic, am cursuri[deutsch], meditatii - si desi toate astea sunt activitati ce in mod normal solicita organismul uman si il imping catre un somn d'ala nesimtit, pe mine ma apuca 1-2 noaptea lejer in fatza calculatorului... Citind.Ascultand.Citind .Vorbind. Citind.Razand. Jucandu-ma.Si lista continua........
Ce inseamna domne sa fi tanar...acum cat m-o mai tine si pe mine..Si totusi..trebuie sa ma gandesc la ziua de maine...CUM? CUM sa am matematica, matematica, matematica, fizica, fizica, chimie, chimie...ar trebui sa fie interzis un asemenea orar, and i really mean it...nebunie curata...asa ca ar cam trebui sa ma bag in pat, sa incerc sa dorm, sa...nu stiu...ca parca nu vreau sa vina ziua de maine, dar...tre s-o fac si p'asta.
Noapte buna dear ones si LA MULTI ANI inca o data, catzelusha mea draga!