sensul acelor de ceasornic...

Timpul a luat-o razna. Va spun...nici el nu stie ce mai vrea...cand trece prea repede, cand se misca cu viteza melcului turbat.
In ultimele saptamani, mi s-a parut ca orele s-au transformat in minute, iar minutele in nano-secunde. Totul s-a petrecut cu viteza luminii, nici nu stiam cand ma apucam de ceva, ca ma trezeam ca a venit timpul sa sfarsesc. Dar ieri...Dumnezeule..mi-a jucat timpul o festa cat toate zilele. Urma sa ma intalnesc cu un prieten, venit de departe...si nah, stiam ca este la o conferinta de pe la 9 jumate pana pe la 11 jumate (ma gandeam eu), asa ca am zis sa fac totul in pace si tihna, sa imi aloc destul timp pentru primirea prietenului, ca nu cumva sa ma trezesc ca il vad, il pup, si trebuie sa imi si iau la revedere de la el. Si uite cum s-a dus alexutza mea doar la primele 2 ore la scoala (cand de fapt ma gandeam sa ma duc doar la prima) si pe urma in drum spre doctor ca sa isi ia o scutire pentru ziua respectiva, dar si altele din urma.

Primul lucru ciudat s-a intamplat pe drumul de la liceu catre doctor. Am zis ca fiind atat de frumos afara, n-ar fi o idee rea sa merg prin cismigiu. Buuun...luasem in calcul si cele cateva zeci de minute pe care in mod normal le astept la coada, pana sa intru la doctor si ma incadram perfect. Ma duc eu prin cismigiu, iar in nici jumatate de ora am avut timp sa intru pe o parte, sa holbez ochii la diverse si diversi, sa ies pe o parte pe care nu trebuia, sa imi dau seama ca m-am ratacit oarecum intr-un parc pe care il stiu ca in palma, sa revin pe drumul cel bun, sa mai holbez un pic, sa ies pe unde trebuie, sa stau la toate semafoarele si sa ajung si la policlinica. Hm...ok, asta mi s-a parut un pic ciudat...ca am facut atat de multe intr-un timp atat de scurt. Eh, am trecut peste si am zis ca numai bine, am timp mai mult sa stau la coada, in caz ca mai sunt oameni raciti sau cu diverse probleme. Ajung la doctor, usa era larg deschisa...libera ca pasarea cerului era doctorita mea. M-a invitat sa intru frumos, jap jap in 10 minute m-a expediat. Ookay...ori toate se petreceau prea repede,ori timpul trecea foarte greu. Era cam 10 jumate,iar eu nu mai aveam ce face altceva decat sa imi astept prietenul sa iasa de la conferinta.

Ma duc la universitate, ma asez pe o bancuta, stau...fumez o tigara...mai stau un pic...schimb cateva vorbe cu o tipa care se asezase langa mine...mai stau...si mai stau...si aah..prietenul meu avea telefonul inchis, iar mie incepuse sa-mi para rau ca am plecat de la scoala. Intr-un final, dupa vreo 20 de minute de stat pe bancutza [minute ce mie mi s-au parut supradimensionate la maxim], am zis sa-mi iau o revista si sa ma duc in parculetzul ala de la cartoful infipt pe tzeapa si sa mai pierd vremea un pic. Imi iau revista, ajung la cartof...ma duc in parculetzul ala de langa biserica si ma asez pe o banca la soare [pentru ca singura banca la umbra, era evident ocupata]. Stau eu frumos, citesc, ascult muzica, mananc un mar,mai fumez o tigara...al naibii soare ma incingea ca naiba. Am zis ca ar fi momentul sa mai schimb locatia cand am realizat ca incepusem sa ma bronzez...ma duc sa imi iau ceva de la un minimarket, si plina de spume, cu creierii incinsi la propriu, dupa ce am batut multe stradutze si potecutze all by myself am zis sa o sun pe vara'mea sa vad ce face. O sun, imi zice sa ma duc la ea...ajung acolo, ma descalt..si vaaai..ma suna prietenul meu si imi zice ca tocmai a iesit de la conferinta si ma asteapta pe o bancuta in parculetzul ala de langa cartof. Mrrr...

Ei bine, si de cand m-am intalnit cu prietenul meu, timpul si-a reluat vechile obiceiuri si a inceput sa treaca al naibii de repede. Orele s-au transformat din nou in minute, si minutele in nano-secunde.

Si seara am fost la un concert 15 grade...[cu ocazia asta le fac reclama, spunand ca in fiecare miercuri la 8 jumate-9, in cafe deko va canta trupa asta, alcatuita din niste baieti foaarte nebuni, simpatici si talentati, pe care e posibil sa ii stiti daca sunteti admiratori ai trupei phoenix, intrucat au cantat aproape de fiecare data la concerte de-ale lor in deschidere] iar vremea sa plec acasa si sa ma despart de prietenul pe care cine stie cand o sa il mai vad, a venit mult prea repede.

Cred ca la o singura concluzie se poate ajunge in urma celor scrise. Alaturi de cei dragi, timpul si viata trece extrem de repede, dar lucrul asta te face sa pretuiesti fiecare secunda si sa iti doresti si mai mult...Sa fi singur, e trist, frustrant si enervant...va spun eu ca am patit-o ieri.
Asa ca inchei spunandu-va sa va bucurati de fiecare moment petrecut de cineva drag, in speranta ca voi tine si eu cont de propriul sfat.

Niciodata nu ti-am promis o gradina de trandafiri...

„Nu ţi-am promis niciodată o grădină de trandafiri. Nu ţi-am promis niciodată dreptate absolută şi nu ţi-am promis niciodată linişte sau fericire. Eu nu te pot ajuta decât să devii liberă să lupţi cu toate aceste lucruri. Singura realitate pe care ţi-o ofer e lupta şi a fi sănătos înseamnă a fi liber să o accepţi sau nu atâta cât poţi. Nu ţi-am promis niciodată minciuni şi lumea perfectă a grădinii de trandafiri e o minciună”

Tocmai am terminat de citit cartea asta, scrisa de o anume Hannah Green de care nu mai auzisem pana acum....nu stiu ce m-a indemnat sa o aleg din multele altele prezente in colectia colegei de camera a verisoarei mele. Andra, daca o sa citesti vreodata blogul asta, imi cer scuze ca am luat cartea fara sa iti spun, dar efectiv am savurat-o in zilele cat ai fost plecata. Eu stiu care a fost cauza...poate titlul foarte lung la prima vedere "Nu ti-am promis niciodata o gradina de trandafiri"....poate impresia ca nu este o carte atat de buna...lucru care mi-a fost infirmat, normal.
Chestia este ca am citit-o fix si in perioada asta a vietii mele...perioada in care ma confrunt cu atat de multe....si pot spune, nu neaparat ca m-am regasit in ceea ce fata de 16 ani bolanva mintal dezvaluie, dar...apreciez atat de mult puterea ei de a isi face loc in gramada asta sufocata de atatea idei, personalitati, probleme, trairi...aceasta gramada care reprezinta realitatea.
Oamenii in ziua de azi se lupta zilnic cu atat de multe lucruri..si cele mai multe se petrec in interiorul lor...cauzate de exterior, ce-i drept...dar adevaratul bai este in interiorul fiecaruia dintre noi. Ma uit in jur, si vad atat de multa suferinta, sau aparenta unei suferinti la o varsta mult prea frageda. Incerc sa gasesc cauza acestor sentimente care se fac simtite atat de devreme, si parca raman cu atat de multe "de ce"-uri, si atat de putine raspunsuri...si realizez ca odata cu evolutia noastra pe scara tehnologiei si a emanciparii sociale, ne ducem pe apa sambetei in ceea ce priveste moralitatea, etica, capacitatea de ne cunoaste si intelege pe noi insine. 
Sunt putine momentele in care ne gandim la ce simtim...ce vrem...ce nu stim, si am vrea sa cunoastem...sunt putine din cauza agitatie ce pune stapanire pe noi zi de zi, dar atunci cand apar momentele astea..ne macina..pe mine una ma macina...si ma fac sa am o alta viziune asupra lumii...si ma fac sa ma intreb tot mai mult, sa ma mir, sa fiu furioasa si speriata totodata...dar sunt doar niste momente...momente spulberate si intrerupte de agitatia vietii de care vorbeam...de fiecare data realizez ca trebuie sa incetez sa mai gandesc ca sa pot sa razbesc...ca sa pot continua lupta asta. Poate ca e putin cam dramatizat ce scriu aici, dar viata chiar e o lupta. De fapt viata e un razboi...presarat de multe lupte. Din unele iesi invingator, din altele...ramane de vazut la sfarsitul vietii daca ai fost sau nu invingator. Pentru ca in fond si la urma urmei, la sfarsit,...atunci cand stii ca nu mai e nimic de facut, nimic care sa atraga consecinte sau schimbari in ceea ce te priveste ca persoana, atunci realizezi daca ai castigat sau nu razboiul. Daca ai reusit sa treci prin viata invingator, sau...nu. Numai ca razboiul asta nu e ca toate celelalte...daca nu esti invingator, nu inseamna neaparat ca ai pierdut. Pentru ca fiecare dintre noi merita felicitat si apreciat pentru simplu fapt ca a trait....constiinta si lucrurile pe care le lasi in urma te fac sa iti dai seama daca ai de ce sa te bucuri la sfarsitul vietii, sau te lasa sa mori cu regretul ca ai fi putut fi altfel...altcineva....
Eh...asta e un post mai ciudatzel. Cred ca e din cauza cartii...pe care o recomand cu cea mai mare caldura celor care au puterea de a vedea dincolo de aparente, celor care sunt capabili sa simta si sa inteleaga ceea ce vrea sa arate cel de langa el, netinand cont de infatisare, varsta, sex sau...orice alta caracterista ce tine de aparenta.
Acum ar fi momentul sa ma apuc de o carte mai vesela, sa ies din starea asta dracoasa ce m-a apucat...am fugit sa vad ce mai gasesc pe aici. Have a nice day, whoever reads this thing!