vina de a se fi nascut

"Draga Alexandra,
Iti doresc, din inima, sa cunosti suferinta numai din carti"

Cuvintele astea au fost scrise de niste degete imbatranite de trecerea anilor si de greutati[inimaginabile] ale vietii... si da, imi sunt dedicate mie...

Oliver Lustig - un nume care pentru mine nu reprezenta nimic pana astazi...un Oliver cu nume "amuzant" [lustig=amuzant]...doar ca el nu a trait mai nimic amuzant... este unul din evreii transilvaneni ce au supravietuit Holocaustului...am avut ocazia sa il vad, sa il aud, sa il inteleg, sa ii strang mana, sa il privesc in ochi si sa ii sarut obrajii trecuti prin atatea chinuri.

Cum? Pai simplu...saptamana trecuta, ne-a anuntat profa de istorie ca a luat legatura cu 2 dintre supravietuitorii Holocaustului si ca i-a invitat la noi in liceu, sa prezinte in fata mai multor clase de a11a viata din perioada celui de-al doilea razboi mondial...viata unui evreu, mai exact...Eh, noi copii tampiti, evident ca am zis toti ca mergem cand ne-a intrebat cine e doritor - ca doar scapam de o ora de chimie si inca vreo doua de bio. Si uite asa astazi, la 10 jumate eram cam un sfert din clasa mea[celelalte 3 sferturi s-au evaporat pe drum] + elevi de la alte clase stransi in biblioteca, chiulind [motivat] de la ore si asteptandu-ne sa urmeze o chestie plictisitoare ce ne gandeam noi ca ar trebui sa dureze in jur de o ora si pe urma sa ne tiram care pe unde apuca...acasa, in oras, oriunde numai la scoala nu.

Si ii vedem ca intra...2 batranei la vreo 80 de ani, imbracati la costum, unul cu o privire blajina, celalalt ceva mai dur, mici de statura si cu un zambet binevoitor pe fata. Ne-am ridicat toti in picioare, ca doar deh..suntem copii respectuosi.Pe urma profa a tinut un mic discurs si le-a dat mai apoi cuvantul celor doi.

Primul care a vorbit a fost Liviu Beris. Si si-a inceput discursul in felul urmator:
"Mai intai de toate, vreau sa va pun o intrebare. Cati dintre voi si-au ales parintii din care s-au nascut?" - pauza...nici o mana ridicata, nici o musca zburand prin sala, vocea calda si blanda ne-a facut pe toti sa incremenim -
"Nimeni, nu? Nici eu...si totusi am fost condamnat la moarte nu pentru ce-am spus, nici macar pentru ce-am facut...ci doar pentru ca m-am nascut"

Si apoi au urmat marturii terifiante...lucruri ingrozitoare pe care nu mi le puteam imagina nici macar in cele mai rele cosmaruri. Si nimeni nu mai spunea nimic. Nici unul dintre noi nu mai indraznea sa spuna nimic de teama ca astfel ar putea sa intineze insemnatatea faptelor povestite si amintirea celor care le-au trait. Si domnul Beris a vorbit cam o ora...a vorbit o ora despre deportarea sa catre Siberia...drumul anevoios, transformarea din om civilizat in animal in numai cateva zile, mizerii si umilinte indurate, mult sub limitele umane. Iar noi stateam afundati in scaunele noastre, privindu-i buzele miscandu-se tremurat si ochii indurerati de retrairea acelor momente.

Apoi a urmat cel de-al doilea batranel. Mai micut,mai indesat decat cel dintai, mai incruntat si repezit la prima vedere. El ne pregatise si ceva materiale pe un video proiector. El era domnul Oliver Lustig. Din clipa in care a inceput sa povesteasca despre cele 4 luni petrecute la Birkenau-Auschwitz, a devenit maret, chipul ii era oarecum luminat - i se citea pe fata dorinta de a ne face sa vedem cu mintea acele momente de groaza pentru a reusi sa apreciem tot ceea ce avem astazi - , si imediat ce a inceput sa rosteasca primele cuvinte, parca m-am teleportat in alta lume...nu ii mai vedeam pe cei din jur...il vedeam doar pe el cum povesteste, vedeam imaginile de pe video proiector si aveam toate scenele in minte [asa mi se intampla tot timpul la istorie...si atunci cand citesc ceva in general...ma detasez de tot ce e in jur si imi imaginez fiecare scena]. Am fost cutremurata...impresionata pana la lacrimi. Incercam din rasputeri sa ma abtin, dar efectiv nu puteam, pentru ca dupa fiecare replica ce impresiona urma alta, si inca una si asa mai departe. Efectiv nu m-am putut stapani si au inceput sa curga lacrimi siroaie din ochii mei...atunci am luat-o in brate pe teo [colega mea de banca] si am incercat sa ma ascund dupa ea ca sa nu observe ceilalti ca dau apa la soricei, dar cand am intors privirea, am fost uimita sa vad ca nu eram singura careia ii curgea lacrima dupa lacrima, involuntar...

Nu pot sa reproduc toate cate s-au povestit astazi...3h si ceva a durat toata chestia...au fost spuse multe...lucruri cunoscute, invatate, altele mai putin cunoscute si mediatizate.

Ideea e ca la sfarsit, s-au impartit prin sala biletzele pe care, daca doream, puteam sa scriem intrebari, fara sa le semnam, intrebari la care cei doi domni erau dispusi sa ne raspunda. Si am scris si eu o intrebare...care s-a nimerit sa ajunga la domnul Lustig, pentru care aveam deja o admiratie greu de descris...si cand i-a venit randul sa raspunda, din multele biletzele adunate, al meu era cel pe care l-a invartit dintr-o mana in cealalta...si pe care l-a studiat...l-a impresionat...si mi-a raspuns...el a numit-o o intrebare nedreapta, eu nu asta am vrut sa exprim.
Suna asa: "In lupta dumneavoastra cu moartea ce motiv, sau de fapt...ce anume v-a dat puterea necesara sa ramaneti in viata si sa luptati pana la capat?".
Dupa ce a citit intrebarea a rugat persoana care a scris-o [adica eu] sa vina la el dupa ce se termina toata chestia, pentru ca vrea sa ii vorbeasca in particular. Si asa s-a intamplat dupa ce a raspuns si la intrebarile celorlalti colegi. Ah, mai inainte i-a dat profei 20 de exemplare din cartea "Am trait atat de putin" - jurnalul unei fetite de 13 ani,Anne Frank a Transilvaniei de Nord, care nu a reusit sa fenteze moartea - exemplare pe care sa le imparta cui credea ea de cuviinta, dar unul l-a oprit el si a spus ca vrea sa i-l inmaneze personal, impreuna cu o dedicatie, celui care a pus intrebarea.

Si uite asa m-am dus eu la sfarsit la domnul Lustig, m-am prezentat, el mi-a luat zambitor mana in mainile sale si m-a sarutat cu foc pe ambii obraji, dupa care m-a invitat sa iau loc langa el. Aveam emotii...eram chiar impresionata, pentru ca realizam ca stau fata in fata cu un adevarat erou, un om care a trait o adevarata trauma si care este martorul a numeroase evenimente din istoria Romaniei, si nu numai. Si am vorbit...i-am spus ca motivul pentru care i-am adresat intrebarea a fost acela de a ne da o lectie de viata, noua celor prezenti acolo...noua adolescentilor carora ni se pare ca lumea intreaga se prabuseste daca iubitul/iubita ne paraseste, sau mai stiu eu ce alt motiv, si unii ajung chiar sa isi ia viata din motive asemanatoare, iar el...de ce a tras cu dintii de o viata ce parea ca nu mai are nici un rost? o viata fara mama, fara frati, doar mizerie, chinuri, foamete, durere fizica si psihica....si mi-a raspuns foarte nonsalant: speranta a fost cea care m-a tinut in viata..speranta ca voi reusi sa scap si sa le impartasesc si celorlalti cum s-au intamplat lucrurile cu adevarat la Auschiwtz.
Eh, si ma rog..dupa aia am mai vorbit despre anumite carti - mi-a promis ca imi va trimite prin doamna profesoara un exemplar din nu stiu ce carte ce nu mai poate fi gasita pe piata - si mi-am luat la revedere de la acel om care a reusit sa ma faca in cateva ore sa pretuiesc mai mult: Bucurestiul poluat, babele si mosii stresanti, o floare, o mangaiere, parintii, prietenii, pe basescu, pe tariceanu, mass-media, constitutia, tot...si am plecat spre casa ganditoare, multumita si dornica de mai multe in acelasi timp.

Eh, o astfel de lectie de viata e bine venita din cand in cand...Si cu asta inchei...ma duc sa termin cartea primita in dar pe care am inceput-o inca din druml spre casa...in metrou...

aa...si...
daca e careva interesat, aici sunt cateva declaratii ale celor doi SUPRAVIETUITORI:
http://www.monitorulbt.ro/index.php?a=&email=&module=show_stire.php&id=44752
[asta e foarte interesant]: http://www.gandul.info/a.html?item=2405292